Kira Valentina e poetă şi performer. A publicat volumul de poezie „umilirea animalelor” sub pseudonimul val chimic, precum şi noi poezii în antologii. E co-fondatoarea grupului de performance EGG NO EGO (2011-2014). Pasionată de live art în spaţiul public, a organizat diverse acţiuni colective. În 2014, a coordonat The International Performance Art Festival – Platform – în Bucureşti, împreună cu Jürgen Fritz. A prezentat lucrări în Bucureşti, Tel Aviv, Istanbul și Londra. Din 2022, e performer în spectacolele de teatru senzorial și imersiv ale laboratorului “Citit în”. În 2025, e artistă invitată în programul Instituția Performance-ului, curatoriat de Adriana Gheorghe la Teatre. 

În creaţiile ei, inventează ritualuri şi experienţe, în căutarea conexiunii, a prezenţei şi a unităţii, cu intenţia de a inspira un viitor mai generos. Curioasă despre straturile realităţii, reconstruieşte lumea interioară prin permutări ale artefactelor în natură.

Biroul de umbră

Iulie-august 2025

Ziua în care instalez prima oară Biroul de Umbră vine cu o mică minune: Ana Barbu Uzura, cu care am lucrat ani la rând în spațiul public, e alături de mine și mă ajută cu mici ajustări practice și cu o mare pârghie emoțională. Nu e ușor să strângi energia de a deschide o situație performativă pe stradă, dar, odată inițiată, ea are viața ei, o observi cum se încheagă, care îi sunt actorii și o menții cu mijloacele specifice performance-ului: în cazul meu, pregătire meditativă, înfruntarea arătărilor mentale (frică, varii limitări), prepararea unei anumite emoții așa cum o cere contextul, trăirea și emanarea ei, lucrul cu materiale (ac, ață, pânză de mărimea unor bannere, care vor înfățișa prin broderii copacii care nu mai sunt, dar și vegetația crescută în Parcul Titan). 

Ne plimbăm prin zona din jurul stației Parc Titan unde voi desfășura un performance de durată în august, septembrie și octombrie. Ana face poze și căutăm niște ramuri potrivite pentru a fixa umbrarul de una din băncile din stația de autobuz și gardul din spatele băncii. Îmbrăcată cu un tricou de la aici a fost o pădure, aici va fi o pădure, ca să subliniez afilierea, mă prezint dintr-o privire trecătorilor.

Găsim cele două crengi care susțin pânza pe care acum nu e decât un copac cusut. În zilele care urmează, mă atașez de aceste crengi cărora le găsesc loc prin stinghiile băncii și pe care le proptesc perfect acolo ca să agăț o latură a pânzei. Au mici cioturi unde îmi agăț gherghefurile, ațele și foarfeca. Este foarte cald și vor urma zile de peste 40 de grade. Pânza aruncă umbră pe trotuar, semnalând lipsa arborilor din spatele nostru, din parcul căruia i se mai zice și “zona retrocedată din IOR”. Pe spatele pânzei, își trasează umbra și o plantă care își răsfiră brațele și o îndrăgim pe loc, o iau ca un semn de tovărășie.

În timp ce instalăm umbrarul, surprind privirile ațintite ale celor care așteaptă autobuzul. E un început al dirijării atenției și un semnal că acțiunea e inițiată. Acest moment când un grup de trecători își mută la unison privirile spre scena improvizată a instalației formează audiența temporară, un spirit efemer de grup.

Plec la drum cu câteva idei clare: să orientez atenția spre zona liminală dintre parc și trotuar, să subliniez problema – lipsa copacilor, a umbrei -, să pornesc de la un nivel zero de referință adoptând tehnicile de broderie prin care să culegem informații din natura de la fața locului.

Pentru viitor, am o idee mai ambițioasă și pe care o tot cresc în imaginație: să ne facem auzite vocile în spațiul public prin cântece și scandări.

Biroul de Umbră poate fi un spațiu de alinare și reculegere, de imersiune în detaliile botanice ale vieții care încă irupe împrejurul nostru.

În zilele următoare, coasem arbori și frunze. Coasem tot ce ne imaginăm că ar putea fi în acel spațiu de 12 hectare – dar și ce este acum și crește și ne crește și nouă speranța.

Ne lăsăm inspirați și de modelele de acțiune ale activiștilor și ale tuturor celor care susțin necesitatea ca acest spațiu verde să rămână protejat: dedicare, prezență recurentă, acțiune pozitivă, anduranță. Îmboldim la acțiune colectivă. Aflu de la Ana că așa se spune și când încolțește iarba: și ea îmboldește. Mă înduioșează că pot imita cu acul prin pânză felul în care firul de iarbă iese la lumină. Aceeași acțiune multiplicată încontinuu. Natura începe să ne învețe și să crească rezervele de vitalitate. În cele din urmă, pe tapiseria parcului, lăstarii cresc din buturugi. Platanii cresc la loc. E încă viață.

Trec zilele. Mai întâi vine Andreea David să coasă și ea – își imaginează pe pânză o pădure și tot brodează la ea. Grupul nostru crește și variază ca număr de persoane: se alătură prieteni artiști, activiști și curioși.

Lângă inimoșii Irina Botea, Jon Dean, Andreea David, Tatiana Fiodorova-Lefter, Ana Barbu, primul cântec al șezătoarei se aude în stația Parc Titan:

În cele 3 ore pe care le petrecem în stație, sute de persoane trec pe acolo: așteaptă în stație, urcă și coboară din autobuze, vin de la metrou, în drumul lor de la serviciu spre casă. Ni se aruncă în general priviri de simpatie și încurajare. Dinamica se schimbă în funcție de câți ne adunăm să coasem. Când sunt singură, mi-e mai ușor să îmi păstrez trează atenția nu numai la broderie, ci și la trecători. Pe cei care se uită cu mai multă curiozitate îi îndemn să să coasă și ei o frunză pentru parc. Toți își găsesc o scuză să nu o facă.

Deja cu câteva persoane sunt mai familiară, ne salutăm sau schimbăm câteva vorbe despre vreme, despre starea de sănătate și le mai povestesc despre progresul broderiilor. Pentru că atmosfera e liniștită și plăcută la noi pe bancă, unii poposesc și mai povestesc câte ceva din ziua lor, povești despre greutăți cu familia; oftăm împreună și ne urăm de bine.

20, 21, 22 august

Ne strângem în continuare în grupuri de 2, 3, 4 sau 5 oameni în jurul băncii din stația Parc Titan. O mare bucurie e să mă conectez cu activiștii de la gruparea “aici a fost o pădure/ aici ar putea fi o pădure”. Vorbim, coasem și schimbăm idei.

Am strâns deja trei bannere pe care sunt ici-colo arbori, frunze, ciulini. În urma discuțiilor, desenez pe o bucată mare de pânză frunzele a câtorva arbori care au fost tăiați din parc, ca să îi evidențiem mai clar și să le învățăm caracteristicile. În plus, am văzut că dacă nu pornesc de la un desen cât de cât clar, tind să improvizez și, oricât de simpatice ar fi broderiile, ajung să fie hibrizi care vin mai mult din imaginație și șansă, decât din catalogul naturii.

Salcâm, platan, ulm, pin negru, pin de Banat, mesteacăn, cer, cireș, corcoduș, vișin turcesc, alun turcesc, arțar, plop, sălcioară, dud negru, dud alb, jugastru, frasin, cenușer/ fals oțetar…

Observăm o frunză de platan, pe care Iuliana a copiat-o pe pânză și i-a cusut conturul. Pețiolul ei zdravăn și bine definit, nervurile tari și frunza grosuță întruchipează o bucățică fidelă a fractalului din care făcea parte. Un copac în miniatură.

 Când trebuie să o redai pe pânză, ai o altă relație cu frunza decât atunci când o culegi pentru a-ți decora casa toamna, atenția se ascute mai bine și percepția astfel deschisă îți oferă momente de încântare. Când ridici ochii de pe pânză, vezi mult mai în detaliu, iar nuanțele de verde din parc se relevează mai clar. E o bucurie să observi culorile și straturile de ierburi, spicele gălbui peste verdele-gri sau verdele-grena.

Este minunat să urmăresc stilul de cusut al fiecăruia. Unii sunt mai migăloși, alții, mai relaxați. Totul este primit, toate broderiile arată bine. Ne aducem aminte de la dna Rodica faptul că există o tehnică prin care economisești ață.

Pe 21 august, sunt primele semne că în curând vom putea adăuga și un strat sonor activității noastre.

Un profesor de muzică se oprește să schimbăm o vorbă și, după ce conversația se plimbă ca de obicei prin subiectul neîncrederii în faptul că oamenii se pot mobiliza împreună, înainte să o zbughească, profesorul de pian ne oferă în dar un cântecel despre păpădie și puful ei care zboară spre o pălărie.

Câțiva adolescenți îmbrăcați în negru sar cu o energie de scandal din autobuz și ne scandează din piepturile lor, ca pe stadion: Copaci în libertate Copaci în libertate.

Am compus până acum trei cântecele pe care o să le mai lucrăm când va apărea cineva cu un instrument. În zilele de 25, 26 și 27 august, vor veni oameni care cântă la toba șamanică, handpan și treptat-treptat, ne vom lua libertatea să ne fie auzite vocile.

Biroul de Umbră care a funcționat ca instalație durațională în august-septembrie pe o bancă în stația Parc Titan a fost simultan și Biroul de Cusut Bannere. 

Cu un banner în spate, am fost protejați de soare acolo unde copacii lipseau și am cusut alte bannere pentru viitoarele proteste. Bannerul a fost și ecran de proiecție pentru plantele care se înalță încă în zonă. Profilele lor mândre ne încurajau să le copiem la scară 1 la 1. Am învățat mult de la natură și ne-am luat forțe și vitalitate pentru a continua să îi stăm alături.

Pe banca din stație au poposit activiști, artiști, membri din comunitatea aici a fost o pădure/ aici ar putea fi o pădure, simpatizanți, prieteni, dintre care unii m-au acompaniat cosând sau cântând cu mine la instrumentele lor melodii inspirate de vegetația care renaște în parc. 

Sute de trecători ne-au fost martori: unii ne-au aruncat priviri de simpatie, iar alții ne-au ignorat, poate un ecou al felului în care se pot raporta la dezastrul din zonă: atenție sau omitere. Unii au fost pietoni, alții doar trecând în autobuzele care se perindă în stație.

Cusutul de broderie reflectă munca deseori invizibilă, de lungă durată, minuțioasă și răbdătoare a tuturor activiștilor și a celor care își dedică timp pentru apărarea și protecția mediului. 

Cântatul împreună canalizează diversele voci și emoții ale celor care au trecut pe acolo: bucuria acțiunii colective, ironia necesară pentru a continua, determinarea, dar deseori și melancolia.  Mai presus de atât, cântatul dă glas puterii naturii a cărei existență ne precede și ne va urma cu mult după ce noi, oamenii nu vom mai fi. Ne înălțăm vocile pe această sihlă (pădure cu copaci tineri).Iarba, buruienile, lăstarii sau drajonii ne arată forța lor lipsită de emoții cu care străpung solul și se înalță spre cer. Reproșuri ne putem face doar noi. 

Relația pe care o avem cu natura e și relația cu trupul nostru, iar când un ecocid este realizat cu sânge rece și ferocitate în văzul a atâtor oameni, corpul colectiv are nevoie de încurajare. 

Atâtea zone din București fac loc tiptil sau dramatic parcărilor, extinderilor imobiliare. Când aerul pe care îl respirăm nu contează chiar așa de mult ca niște contracte, iar procesele în instanță pot șterge memoria colectivă și arăta că acolo unde oamenii au amintiri că a fost un parc, de fapt nu prea a fost chiar un parc, învățăm de la natură să nu ne lăsăm: jocurile nu sunt făcute de altcineva, e necesar să ne luăm puterile înapoi.

În acest context, instalația participativă a funcționat ca nod și ca radar de emoții, propunându-și să transmită și să încurajeze reacții pozitive: însuflețire, imbold la acțiune colectivă, informare despre cei ce încă protejează zona, alinare a însingurării.

Aceasta e una dintre poeziile pe care le-am transformat în cântec, improvizând pe banca din stația Parc Titan alături de prietenii care m-au însoțit cu instrumente.

Să nu fie numai al nostru dorul acesta ce ne apasă (video)     

Kira Valentina (voce), Adina Șerban (handpan)

Să nu fie numai al nostru dorul acesta ce ne apasă

Să calce talpa noastră pe-al ierbii așternut

Ca în sărutul serilor culcate în rozale

Să ne-nălțam privirea printr-un ulm

Făget, deschide calea și cheamă păsăret

În ciripeli, în tihuieri, rindela o destramă

Și toate sculele lăsate fie pe pământ

Să crească buruiana și lăstarii

De nu se mai ating vătafii de-acest crâng! 

Bășicoasă, pun’te îndărătul mecanicelor coase! 

Ondine-n văi de IOR adună raze 

În invizibilul mangan al acelor de pin

S-arunce buzdugan pe cei

Care nu saltă capul de pe pernă 

Decât pentru un pumn de gologani.

Departe duse să fie mașinăriile de rupt 

Puterea ne-o luăm de la coroanele de nuc!

În cadrilatul grupelor de aliați 

Ochi blânzi și siguri cată-n zare

Mai să disipe în cătare 

Orice avânt nevolnic de decopertare. 

Atâta vreme cât oameni ca mine și ca tine

Aduc pe astă glie o boare de iubire, 

Nici plasticul, nici zgura nu o să mai fie

Decât neîndoielnică vremelnicie.

Natura ne-nvață: crește, nu te lăsa

Natura ne-nvață: crește, nu te lăsa!