Ce pot povesti pietrele

Crescută într-un oraș socialist, am perceput din copilărie parcul ca un bun comun – un spațiu accesibil fiecăruia, deoarece orașul aparține tuturor, iar natura este inseparabilă de mediul urban. Această convingere s-a format în contextul experienței mele cotidiene: în Chișinău, în cartierul Botanica, tot ce era necesar pentru viață și recreere se afla în apropiere.

Parcul „Valea Trandafirilor” (fostul Parc de Cultură și Odihnă „V. I. Lenin”), cu o suprafață de aproximativ 145 de hectare, dintre care 9 ha ocupau lacuri în cascadă, reprezenta elementul central al zonei de recreere în cartier. Pe teritoriul acestuia se afla cinematograful „Iskra”, complexul sportiv „Tinerețea”, biblioteca pentru copii, muzeul de sculptură peisagistică în aer liber, teatrul de vară, stația de bărci și o zonă pentru distracții și aventuri pentru copii, inclusiv roata panoramică – toate acestea conturau un peisaj cultural distinct al copilăriei mele.

Astăzi, multe dintre elementele care conturau identitatea și infrastructura cartierului au dispărut sau se află în pragul dispariției. Cinematograful „Iskra” a fost demolat, înotul în lacuri este interzis, iar în locul bazinului a fost construit un complex rezidențial care a restricționat accesul la spațiile publice anterioare. Sculpturile – unele au fost demontate, altele distruse. Zonele verzi sunt expropriate pentru construcții: apar hoteluri și blocuri de locuințe, ale căror prețuri cresc datorită proximității față de parc. Capitalul profită de ceea ce odinioară aparținea tuturor. Această experiență personală a devenit punctul de plecare pentru o cercetare artistică mai amplă a orașelor post-socialiste.

În continuarea acestei cercetări, am început o rezidență artistică la București cu plimbări prin parcurile orașului, observând cu atenție modul în care capitalul și politica transformă mediul urban. În prima săptămână, a devenit evident: spațiile verzi își pierd treptat caracterul public și se transformă în teritorii supuse intereselor comerciale. O atenție deosebită a fost acordată maidanului din Parcul I.O.R., cartierul Titan (Sector 3) – un teritoriu vulnerabil cu o situație ecologică critică. Parcul traversează o criză a florei și faunei: copacii mor și, în același timp, devine un spațiu al protestelor și inițiativelor pentru protecția naturii, unde locuitorii și activiștii se opun presiunii construcțiilor și logicii pieții imobiliare.

Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut ca Parcul I.O.R.) cu o suprafață de aproximativ 85 ha, cuprinzând un lac și cinci insule, a suferit transformări majore în anii ’90. Acronimul „I.O.R.” provine de la Întreprinderea Optică Română, ale cărei muncitori au participat la crearea parcului. Probabil, în timp, acest acronim a devenit un simbol și  a rămas în memoria colectivă a locuitorilor, amintind de perioada în care spațiile publice erau construite prin efort comun.

Parcul I.O.R. reprezenta un ansamblu recreațional important. Acesta cuprindea alei, ronduri cu flori, zone de relaxare, locuri de joacă pentru copii, spații pentru plimbarea câinilor și trasee de promenadă de-a lungul lacului. Pe lângă parc, exista cinematograful „Gloria” și baza sportivă „Spartak”, care, împreună cu zona verde, formau un spațiu cultural și de recreere al cartierului. Astfel, parcul nu era doar un centru natural, ci și unul social, reunind diverse forme de activitate urbană – de la sport și cinema la plimbări și recreere în natură. După schimbarea regimului politic, parcul a intrat timp de un deceniu în uitare, apoi a început un val de amenajări. O parte din infrastructură a fost restaurată, iar alta –  pierdută. În 2005, un teren de aproximativ 12 hectare a fost retrocedat ilegal unui fost proprietar și, treptat, a fost defrișat pentru construcții. Organizațiile pentru protecția mediului au documentat distrugerea pădurii și a vegetației în urma incendiilor, defrișării și otrăvirii copacilor.

În locul fostei baze sportive „Spartak” a fost construit centrul comercial ParkLake Mall (construcția a început la sfârșitul anilor 2000; deschis în 2016). Cinematograful „Gloria” a rămas o parte integrantă a infrastructurii urbane (deși aspectul exterior al clădirii a fost schimbat radical): după ani de uitare și degradare, a fost renovat în 2017 și a renăscut ca spațiu cultural, găzduind proiecții de film și evenimente publice. 

În cadrul cercetării mele artistice, datorită sprijinului activiștilor și locuitorilor, am reușit să descopăr urmele unui ansamblu de sculpturi, extins în trei zone: zona retrocedată a parcului I.O.R., zona amenajată a parcului Titan și parcul Brâncuși (de asemenea, retrocedat).

Membrii inițiativei civice aici a fost o pădure/ aici ar putea fi o pădure au colectat mărturii despre existența și funcționalitatea parcului. Ei au consemnat amintirile locuitorilor, iar eu am răspuns cu atenție și solidaritate la această pierdere. Împreună cu activiștii și locuitorii orașului am căutat dovezi suplimentare ale existenței parcului și, în timpul interviurilor și colectării de mărturii, am descoperit urmele ansamblului de sculpturi. Sculpturile descoperite în Parcul I.O.R. au fost realizate între 2005 și 2017 de artiști români, cu sprijinul Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Primăriei Sectorului 3, și fac parte din patrimoniul cultural comun. Este impresionant faptul că pietrele au fost aduse înainte de 1989 pentru un simpozion de sculptură care nu a avut loc. Fenomenul simpozioanelor de sculptură merită o atenție specială ca eveniment cultural și artistic unic: aceste manifestări adunau colective de artiști pentru o creație comună. În cadrul lor, sculptorii împărtășeau experiențe, iar lucrările realizate deveneau parte a spațiului public, formând muzee de sculptură în aer liber. În Chișinău, un simpozion similar a dat naștere Muzeului de Sculptură în parcul „Valea Trandafirilor”, desfășurat la începutul anilor ’70, cu participarea artiștilor din diverse republici sovietice.

Cercetarea în teren, în București, a avut loc vara, când sculpturile erau ascunse în iarba înaltă. Împreună cu activiști, locuitori și artiști, am trasat cărări, folosind sapa, printre sculpturile abandonate și abia vizibile, iar acest spațiu a devenit ulterior un loc de întâlnire pentru lucrătorii culturali. La unele sculpturi am reușit să identific autorii și anul realizării acestora, ceea ce a permis continuarea colectării de informații. Datorită cercetării mele și cu sprijinul curatoarei Cristina Stoenescu, am stabilit câteva dintre numele autorilor: Nicolae Stoica, Minea Grigorie, Dinu Câmpeanu, Ioan Ladea, Budeș Eugen, Mara Breza, Cristian Bedivan, în timp ce alții rămân necunoscuți. În planurile noastre se află trimiterea unei scrisori către primărie pentru a clarifica statutul sculpturilor și pentru a afla care va fi soarta lor în viitor. 

O importanță deosebită o are, pe termen lung, reinterpretarea și recunoașterea valorii artistice și plastice a acestor sculpturi moderniste, unice atât ca formă, cât și ca expresie. Conservarea și prezentarea adecvată a sculpturilor dispersate în cele trei parcuri ale Bucureștiului, precum și elaborarea unei viziuni conceptuale unitare asupra ansamblului, ar putea sta la baza unei viitoare strategii de protejare ale acestora.

Cercetarea critică a patrimoniului acestor ansambluri sculpturale – atât la Chișinău, cât și la București –, scoate la iveală o criză comună a politicilor culturale privind conservarea moștenirii post-socialiste. Sub presiunea capitalului, memoria trecutului colectiv se estompează treptat, iar identitatea culturală se fragmentează. Sculpturile din parcuri devin martori ai felului în care spațiile publice își pierd sensul comunitar.

Cercetarea mea artistică se concentrează pe reinterpretarea confruntării dintre două culturi ale organizării spațiului – post-socialistă și capitalistă –, ceea ce devine sursa unei perspective critice asupra transformării zonelor urbane de recreere. Practica mea explorează lupta pentru pământ, memoria înscrisă în peisaj și noile forme de coexistență dintre oameni și natură sub presiunea capitalului. Aceste procese devin deosebit de vizibile în cazul „pieței” din parcul I.O.R., unde se manifestă natura politică a spațiului urban. Aici, zonele verzi devin pentru locuitori o arenă de luptă pentru dreptul la oraș, rămânând în același timp o speranță pentru protejarea și păstrarea bunului comun.

Mulțumiri speciale pentru realizarea acestei cercetări artistei și activistei Andreea David, curatoarei Cristina Stoenescu, activiștilor Diana și Lidia, Rodica, Ioana, Andrei, precum și artiștilor Cosmina Moroșan & Anticorp Solar, Kira Valentina și Vlad-Cristian Dragne.