Spațiile neprescrise sunt definite în proiect ca spații care nu prescriu un anumit comportament agenților umani. În acest sens, în cadrul proiectului ne interesează terenurile virane și alte spații marginale din București care nu au o funcție clară sau o strategie de dezvoltare urbană. Acestea sunt adesea marcate de statut juridic incert. Sunt acele spații care par a se refuza permanent cuprinderii lor în strategii de dezvoltare urbană, în special datorită regimului lor de proprietate litigios sau neclar. Ieșite din logica dominantă a dezvoltării urbane, aceste spații sunt adeseori abandonate, neglijate și „maidanizate”. Maidanul e un statut temporar al unui spațiu, între o funcțiune și alta, între un mod de apropiere și altul. Această temporalitate permite de fapt noi rescrieri care ar putea influența viitorul lor. Ele scapă printre crăpăturile orașului oficial și din atenția oficialilor. Acest lucru permite apropieri/însușiri ecologice și sociale, și în unele cazuri, noi forme de relații între agenții umani și non-umani. Aceste spații sunt valoroase tocmai prin ambiguitatea și libertatea pe care o oferă în traversarea lor. Ele permit o abordare artistică fără reguli stricte și convenții de folosire sau comodificare culturală, și viziuni post-antropocentrice, fiind spații libere, deschise colaborării și locuirii temporare.

Situația în care ne aflăm acum este ca, după 30 de ani de abandon din logica dominantă a orașului, aceste locuri sunt în punctul în care abundă de vegetație: sunt locuri în care s-au format micro păduri, și ecosisteme întregi și-au făcut loc în ele. În unele cazuri,, comunități de oameni și-au apropriat aceste spații ca oaze de liniște, scurtături în drumul spre serviciu, sau pur și simplu ca locuri libere pentru plimbări. Însă, după 30 de ani de liniște, dar în suspansul aprobărilor de retrocedări, acestea intră în diverse tipuri de proprietate suspectă ale unor personaje fantomă și ale unor investitori cu forță, și eventual să intre în rețeaua așa zisei ‘mafie imobiliare’. 

Proiectul urmărește să aducă în discuție în același timp și potențialul bio-cultural pe care terenurile neamenajate sau cu statut incert de proprietate îl au pentru viața orașului, să implice comunități zonale în demersuri artistice in situ, pentru a evidenția importanța coeziunii comunitare în revendicări ale spațiului public și ale zonelor verzi necesare vieții orașului. Prin extensie, proiectul își propune să inspire și alte comunități și nuclee artistice care pot genera demersuri de activare a unor astfel de spații, și să stimuleze autorități și actori urbani importanți în elaborarea unor măsuri de protejare a lor. 

Proiectul răspunde la nevoile contemporane de reimaginare a relației între agențiile umane și non-umane din antropocen. Deși va fi un proiect de praxis, acesta pornește de la perspective teoretice ce includ contaminarea ca metodă de colaborare a Annei Tsing, refracția vs reflexie ca metodă a Donnei Harraway si „autopiesis,” conceptul lui Humberto Maturana despre structura autogeneratoare și autoîntreținută în sistemele vii.