Raluca Paraschiv și Marina Oprea se cunosc din copilărie, locuind în același bloc, și colaborează acum într-un proiect care continuă acest fir al memoriei împărtășite. Ambele scriu la Revista ARTA iar practicile lor artistice și de cercetare se întâlnesc într-un interes comun pentru spațiul public, memorie și relația dintre individual și colectiv.
Raluca Mihaela Paraschiv este artistă, cercetătoare și lector la UNARTE București. Practica sa se desfășoară la intersecția dintre artă contemporană, arhivă, natură și locuire, cu un accent pe relația dintre artă, spațiul public și medii tehnologice. În proiectele sale explorează modul în care arta poate funcționa ca mediator între comunitate, educație și memoria comună, articulând instrumente vizuale și critice pentru a înțelege transformările orașului și ale societății.
Marina Oprea este artistă și editoare, cu o practică ce îmbină performance-ul, instalația, video-ul și intervențiile în spațiul public. Conceptul central al cercetării sale, self-archaeology, investighează urmele materiale și simbolice ale trecutului și felul în care acestea modelează prezentul și viitorul. Lucrările sale combină materiale naturale cu obiecte ready-made, generând scenarii speculative și structuri performative ce pun în tensiune relația dintre identitate, memorie și mediu.
Împreună, cele două artiste propun în zona retrocedată a Parcului IOR o cercetare artistică de tip psihogeografic, bazată pe povești speculative colectate de la locuitorii din zonă. Aceste narațiuni devin imbolduri pentru trasee performative și afective. Proiectul urmărește să genereze o hartă a posibilităților, în care memoria personală și imaginarul colectiv se întâlnesc pentru a imagina viitoruri alternative ale locului.
O cartografiere afectivă a posibilităților
Adunăm povești despre posibilitățile zonei retrocedate IOR de la oamenii care locuiesc în zonă (online și fizic)
Transformăm aceste povești în artefacte afective
Alături de public, la fiecare punct marcat, plasăm afectul respectiv ca o fosilă a prezentului pentru un viitor incert.
Metodologie
Producerea spațiului (H. Lefebvre) va constitui una dintre metodele de analiză a practicilor spațiale (producerea și reproducerea spațiului), reprezentărilor spațiului (relațiile de producție, cunoaștere, semne și coduri) și spațiilor reprezentaționale(spații ale locuitorilor și utilizatorilor, trăite prin intermediul imaginilor și simbolurilor).
Experimentarea afectivă a teritoriului, proces denumit de O’Neill și Wilson (2015) „moduri de a deveni” – practici dialogale, bazate pe cercetare, unde procesele și întâmplarea se îmbină cu acțiuni speculative și producție deschisă.
Metoda de cartare a elementelor esențiale identificate de K. Lynch pentru un peisaj urban lizibil: cale, margine, cartier, puncte de interes și noduri se bazează pe conceptul de „geografii imaginative” (D. Gregory) care explorează modul în care oamenii atribuie semnificații locurilor prin intermediul recunoașterii vizuale și influenței asupra rutinelor deplasării.
Mersul și deriva
Mersul ca metodă de cercetare presupune decizii conștiente privind utilizarea acestui instrument și tipurile de date de perceput și asimilat printr-o practică ce generează interacțiuni senzoriale între corp și mediul studiat – digital, natural sau social – facilitând înțelegerea contextului investigat și a sinelui.
Pornind de la ideea că actul universal al mersului poate căpăta semnificații particulare, grupul de cercetare Walking as Research Practice (WARP) – Amsterdam School for Cultural Analysis, coordonat de Alice Twemlow, Tânia A. Cardoso și Fenna Smit, analizează cum mersul – fie individual sau colectiv, urban sau rural, planificat sau spontan – poate transforma atât experiența personală, cât și peisajul parcurs.
Mersul și deriva sunt folosite atât ca practică performativă, cât și ca metodă de documentare creativă a spațiilor, ființelor vii umane și non-umane și evenimentelor întâlnite. Obiectivul principal este de a reflecta asupra relației dintre teorie și practică, asupra corporalității și a specificului locului, și de a testa limitele și potențialul metodologiilor alternative.
Nu în ultimul rând, aplicăm metode inspirate de lucrarea „Specii de spații” (G. Perec) și tipologiile de spații altfel descrise de acesta – apartamentul, dormitorul, patul, scările ca zonă de trecere, strada – pentru a căror investigare sunt propuse metode neconvenționale: privește în sus, încearcă să mergi la alt etaj sau altă scară, observă vremea, moda, oamenii, animalele, ritmul, destinația unui spațiu, regimul proprietății, tabieturile, mergi la nimereală.
Colectare de dorințe pentru spații neprescrise
Comunitatea ca parte a practicii — nu doar artistul, ci și oamenii care au participat devin co-autori.
Colectarea de resurse din teren
Maparea unor repere fizice
alei formale și informale, stâlpi, soclurile fostelor statui
Referințe teoretice și artistice
Plimbările Dada din 1921
În 1921, artiștii dadaiști au inițiat o serie de evenimente numite „Excursions et visites dada”, manifestări provocatoare, menite să angreneze publicul într-un mod direct și să sfideze convențiile sociale și culturale. Deși provocatori, dadaiștii își adaptau mesajele în funcție de public, fie muncitori, fie intelectuali. Un exemplu notabil a fost o vizită în curtea bisericii Saint-Julien-le-Pauvre, unde André Breton a citit un manifest, iar Georges Ribemont-Dessaignes a parodiat un tur ghidat, ironizând ghizii tradiționali. În ciuda ploii torențiale, la tur au participat aproximativ 50 de persoane. Vremea însă a scurtat turul la aproximativ o oră și jumătate și a anulat „licitația de abstractizări” programată. La plecare, participanții au primit plicuri surpriză cu fraze, portrete, cărți de vizită, bucăți de material, vederi, desene obscene, chiar și bancnote de cinci franci decorate cu simboluri erotice. Aceasta a fost singura plimbare dada organizată în spațiul public. Breton și-ar fi dorit ca evenimentul să fie mai subversiv și a considerat că publicul era deja imun la șocurile dadaiste.
Dérive al situaționiștilor
În anii 1950–60, membrii Situationist International au dezvoltat dérive-ul, o practică de „plutire fără scop” prin spațiul urban, ca formă de dezorientare voluntară și cercetare psihogeografică. Aceasta presupunea abandonarea rutinei și explorarea orașului în funcție de ambianță, impresii și întâmplare, pentru a revela efectele mediului asupra emoțiilor și comportamentului. Dérive-ul era o formă de rezistență la urbanismul utopic, la logica funcționalistă a orașului capitalist, și o încercare de a regândi spațiul urban ca loc viu, poetic și deschis jocului colectiv.
Situaționiștii respingeau arta convențională, dar nu estetica în sine – ei urmăreau să transforme viața cotidiană într-o experiență la fel de intensă și pasională ca arta. În acest sens, Guy Debord a creat Ghidul psihogeografic al Parisului (1957), o hartă fragmentată ce provoca noi forme de percepție urbană.
Dérive-ul putea fi individual sau colectiv, dar nu era pur aleatoriu: era ghidat de „atracțiile” spațiului. Ulterior, situaționiștii au dezvoltat conceptul de „situații construite” – experiențe colective efemere, inspirate de teoria momentelor a lui Henri Lefebvre (instanțe efemere care intensifică „producția vitală de cotidian, capacitatea pentru comunicare, pentru informație și, dincolo de toate, pentru plăcere în viața naturală și socială”), menite să încurajeze comunicarea, plăcerea și spontaneitatea, în opoziție cu alienarea capitalistă. Prin aceste practici, situaționiștii căutau să reconstruiască orașul ca spațiu de libertate, unde jocul – ca activitate umană gratuită și liberă – să devină central în viața de zi cu zi.
Flâneur
Conceptul a fost introdus de Charles Baudelaire și ulterior teoretizat de Walter Benjamin. Pentru Baudelaire, flâneurul este un observator detașat al vieții urbane, care se plimbă prin oraș, în special prin Paris, absorbind atmosfera socială și estetică fără a se implica direct.
Walter Benjamin îl definește ca o figură a modernității – „ochiul” orașului modern – situat între consumator și critic, un individ care se mișcă liber, eliberat de constrângerile capitaliste.
Flâneurul practică o hoinăreală aleatorie, adesea prin locuri familiare, dar cu o atenție nouă, subversivă față de logica orașului modern.
El devine un simbol al modernității urbane: un explorator fără scop precis, dar care, prin observație și reflecție, dezvăluie structurile sociale, economice și estetice ale vieții urbane.
Power Walks (Hito Steyerl)
Power Walks este un program de plimbări ghidate organizat în cadrul expoziției Power Plants de la Tate Modern a artistei Hito Steyerl. Inspirat de dérive-ul situaționiștilor și de metodele pedagogului francez Célestin Freinet (Learning Walks), proiectul își propune să reflecteze relația noastră cu orașul, făcând vizibile inegalitățile ascunse și efectele privatizării și legislației urbane.
stația scai 