#activism e tipul de dinamică care ar fi putut vorbi despre relația noastră cu locul; dar oare am reușit să ne regăsim în acest loc?

Cronica unui non-loc

Am aplicat cu un proiect de rezidență așa, din capul locului, înainte să cercetăm istoria îngropată acolo, cunoscând doar că locul e ca hârtia, suportă orice. Ne-am imaginat un loc abandonat și n-a fost alb pe hartă, un maidan, un program de proiect. Unitatea de acțiune, loc și timp pentru rezidența noastră de protest împotriva abandonului a devenit context – acțiuni, locuri, alt timp, înainte de al nostru.

În paralel, circulă (oare) o modă acum de a citi evenimente geopolitice recente ca un fel de „repetare” din spectrul derivei anilor ’30; am regăsit in situ speranța și eșecul experimentului modernist. Cum? 

Distanțarea (de loc) nu s-a produs (deloc) când am încercat să-l „epuizăm”, i.e. atunci când ne-am întrebat cum era prezent în acest spațiu banalul, cotidianul, infra-ordinarul, zgomotul de fond: căutând unde e realitatea imediată, viața, condiționarea, e.g. metoda Georges Perec din Infra-ordinaire.

După o primă partidă de flânerie și colonizare parțială/ rezidență, într-o săptămână caldă de august am pregătit prima „intervenție”, alături de ceilalți participanți din proiectul mare de rezidențe. Retrospectiv, tipul acesta de interogare a unei zone ca și cum ar fi o instalație artistică a produs o integrare de drift sub o formă de loc bântuit: integrala e aria de sub grafic. Terenurile antiderapante (de sport) amenajate de Sectorul 3  pe marginea sitului/maidanului post-socialist după atâția ani de abandon nu l-au prescris, încă.

„Cronica” e un gen de adnotare de jurist medieval cu hobby pentru scris, la fel și etimologia lui „a-ban-donner”; noi așa am regăsit epicul din media(s) res. Chiar dacă am crezut că suntem liberi, puterea noastră era indirectă. Putem adăuga asta acum. Supramoderni, we will not search in ourselves for what for so long we’ve been pillaging from others, de la modernism – fauvist, futurist, cubist, expresionist, dada, suprarealist, combătut realist socialist – și înapoi. Toate sunt aici. Domesticit-sălbăticit-redomesticit-resălbăticit, participativ. Dar asta e prea înainte. Mai întâi, „descălecatul”.

Locului i se mai zice și Esplanada: de la ex-planare, a face plan – plan deci pe ce am găsit, pe o fundație delapidată, beton dezarmat (și pacificat?) în ’89. La început ne-am decis repede, nu e prea târziu să „luăm în primire” moștenirea acum indiferentă. Locul a devenit șantier și ar fi trebuit să devină Centrul Cultural Cântarea României, cu 7 săli de spectacol; arhitectul se cheamă Romeo Belea, etc. În culisele discuției revine și azi faptul că până acum Bucureștii nu au adevărate săli mari de concert (pentru Festivalul Enescu, ultima Cântarea României). Mai multe surse, inclusiv o capsulă a timpului*, numesc locul altfel, Opera. Acum e chiar opusul operei-de-artă-totală, dar și al operei aperta.

Mai târziu, am găsit pe internet tot ce înseamnă abandonarea. N-am mai căutat în noi relația cu locul. A devenit un loc cu perspective în ideologii; când faci un pas/click înapoi ca să vezi mai bine, te așează contextul. Ca în ’30 când pentru unele ideologii avangarda era moartea, experimentul dialectic era centrifugat de centru, puterea era pe levier, ci nu pe vârf. Accelerationism inversat, drift negativ, backmasking în difuzoare; dar ăștia suntem noi. De sub fundația cu țepi ieșeau intenții, credințe, acțiuni, experiențe păstrate în scris, în imagini, stumps pe net, hermeneutica.

Tot înainte… pe internet: ne-am așezat cercetând, am con-fundat, imediat, fără realitatea de a mai fi nevoie de a fi pe teren, am descălecat motivele, am așezat locul, am confundat spațiul cu timpul, imaginarul cu imaginația de gen. Dar acum suntem libretiști și compozitori la Opera. We were looking for a way to create an artistic product with the found object, history and material that refers to the genre of opera that was planned to be there. Dar mai ales cu incredibila stabilitate a potențialului rezidenței.

Deci, în rezidență am constatat că locul deja era deschis; noi am făcut doar inventarul. Am constatat că lipsește acordarea pentru organ – de fapt, un fel de partidă de percuție, cu bucăți de beton pe mustățile de fier armat ale fundației. De jur împrejur aveam natura – gradene. Aveam nevoie de o muzică non-evolutivă, o instalație de sunet blocată în participativ + o altă instalație de sunet cu interpreți roboți, doar un braț cu motor, ca să ne depășim limitările. De altfel, niciun agent de ordine nu a dat năvală peste repetiții, peste șnur la spectacol, a fost devălmășie artistică. Muzica ansamblului de idei din spațiul comun cu microfoane de contact, lemn de rezonanță, percuție, midi pentru LED-uri ca să facem percuție în sistem karaoke colectiv. Răspuns la impuls fără reflecție, în spațiu deschis, fără ecou. 

Pentru libret, am intrat în rezonanță cu copy-paste. Am căutat în hăurile net-ului. Asta a fost cel mai “durabil”, așa am început să cunoaștem spectral. Mai mult decât maidanul, groapa e un arhetip al romanului de mahala bucureștean, umbră, decădere, etc. Libretul gropii cu fundație fiind deja scris, am selectat pasaje, arcuri narative peste timp. Am tot lărgit câmpul posibilităților dând save, însă nu am mai întrebat cartierul, aflam deja prea mult despre ce există sub fundație. Am trasat deci virtual, am format numere de telefon din 1947 și 1965, găsite tot pe net. Pentru că înainte de hartă era teritoriul. Locul geometric al ideilor despre loc se demonstra singur, prin riguroase operațiuni care mâncau timp și energie, ardeam astfel etape care nu mai există decât ca arhive. Timpul operei noastre l-am muncit în format .pdf, .png, portable anything, cu nostalgie și am citit copios, depresiv, am recitit pentru emoții colective, ca pentru o premieră.

Apoi am performat prin a imprima un portret al scriitorului cartierului din anii ‘30. L-am făcut sul.  Am purtat astfel recunoștință lui Isac Peltz, cel cu o literatură mare, nebună, caducă (necanonică), aproape exclusiv despre un cartier (cel în bună parte sub fundația Cântării României, evreiesc), cel cu un panopticon de personaje periferice, cu o dioramă de mahalale care nu mai sunt. Îi plăceau cuvintele astea, panopticon, dioramă, mahala… ca și personajele ce par tot timpul aceleași, acasă doar în cartierul lor și al scriitorului. Pe sul am imprimat în oglindă schița unui portret al său și un reportaj scris de el despre (vânzători) “ambulanți”,  : tipologia evreului rătăcitor (prin timp și spațiu), o ars poetica din ’34 când deja dăduse tot ce era mai bun, urmând doar să se repete virtuos, o critică cinică a cititorului burghez, etc. Toate romanele sale tipărite încep cu capul lui Isac desenat de Tia Peltz, fiica sa. L-am răpit codexului și redat scrolului, am transformat recunoștința în mască și un fel de patrafir-amuletă. 

Peste cartierul demolat în 1987 apare bulevardul Octavian Goga, prim-ministrul fascist cu legi rasiale din 37. Răzbunarea, cui? 

Ăsta e doar primul act, mai avem 4.

Am devenit epilog.

Post scriptum 

Mai sunt multe pe care nu le-am zis despre ce am găsit despre anii ‘30, lăutari și evrei, despre Crucea de piatră, despre ceainării, despre gramofoane, despre Tudor Arghezi și Grivița Roșie, despre ce e o poveste scrisă la masculin cu sex fauvist, futurist, cubist, expresionist, suprarealist combătut realist socialist, și poate despre vocile fetelor din acest cartier al Bucureștilor, care ies un pic de peste tot, ca dintr-o fundație… Despre anii ‘41 si apoi. Despre gropile memoriei.

---

*notă de subsol: În cadrul unei solemnități desfășurate la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu au semnat pergamentul pus la temelia viitorului complex cultural, care, prin proporțiile sale, va fi cel mai impunător ansamblu arhitectonic de acest profil din țara noastră.

Pe pergamentul ce poartă stema Republicii Socialiste România, încadrată de drapelele țării și partidului, se află înscrise cuvintele: „Astăzi, 5 iulie 1989 — în al 45-lea an al aniversării revoluției de eliberare socială și națională, de dezvoltare liberă și independentă a României, anul celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român — am inaugurat lucrările de construcție a Operei Române din cadrul Centrului Național de Creație și Cultură Socialistă «Cîntarea României» din București — capitala țării —, monumentală ctitorie destinată înfloririi artei și culturii naționale, ce va purta peste secole simbolul forței și capacității creatoare ale poporului român, al voinței sale de păstrare a ființei naționale, de înaintare neabătută pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație socialistă și comunistă.“