Andreea

Malexan

Teodora

Alina

28 iunie 2025

Două grădini mici la apărătorii patriei și un teren cu camere vegetale decupate de cărările din fundații de beton. mai întâi ne adăpostim de ploaie la Luca, vis-à-vis de gura de metrou. Tatiana ne roagă să facem doi-trei pași la dreapta pentru o poză – oglindiți în geamul unui magazin alimentar. Eu strig: apărătoriiiiiiii patrieiiiiii!

Se oprește ploaia și mergem ghidați de Alina către niște curți fără case printre alte case cu curți, închise cu gard și cu lacăt. Prima e cu gunoaie, iar a doua – mai îngrijită –, avea un leagăn tricolor adus cine știe de unde și poziționat la întâmplare. Avea și două ghivece turnate perfect în beton și alte câteva ghivece de plastic, rezemate undeva de latura curții, dinspre case. Nu erau plante crescute mult la gard, așa cum găsești într-o curte îngrijită, și nici gunoaie mici ce pot fi aruncate printre găurile gardului de sârmă. Era o platformă de beton, o ridicătură – semn că ar putea trece o instalație urbană vitală de gaze sau de apă. Ne-am imaginat și am speculat ca e, de fapt, un teren al primăriei și a apucat cineva să pună gard și să-l folosească ca o curte. Am zis că nu ar fi rău ca Alina să întrebe la casele din jur cine are grijă de loc și, eventual, să facă împreună investigații despre cum am putea folosi prima grădină, căci un teren bun poate fi exemplu pentru un teren rău.

Cum putem primi cheia de la lacăt?

Atât timp cât proprietarul lasă gunoaie înăuntru…

Ah, știați că proprietarul poate fi amendat dacă sunt gunoaie pe terenul lui?

Poate fi contactată garda de mediu.

Oare câți oameni știu că există gardă de mediu? Să-l amenințăm că sunăm la garda de mediu dacă nu ne dă cheia de la lacăt?

Trece un om pe stradă, pe lângă terenul bun, și îl întrebăm: știți al cui e terenul ăsta? Cine îl îngrijește?

Nu știu. Dar de ce vă interesează? De unde sunteți?

Ne interesează spațiile verzi din București?

Spații verzi? Râde. Nu există, doamnă. Alea ne-au luat-o. Nici trotuarele nu mai există. Nu-l vedeți pe ăsta? – arată spre trotuarul străzii către stâlpul lăsat în mijlocul lui. De stâlp stătea atârnat un coș de gunoi verde. 

Mergem mai departe către al treilea sit. Trecem pe lângă un fel de mall din berceni – o clădire mare în formă de zeppelin alb sau o gogoașă-gigant. Scrie pe ea complex sportiv. În spate, zice Alina, ar mai fi un maidan, însă fără acces pentru oameni. Poate nu sunt chiar maidane marile terenuri neamenajate, baricadate după garduri de beton, ce-și așteaptă înfierbântate construcția. 

Imediat după acest mall, la dreapta, în fața unor blocuri înalte, vedem niște terenuri. Unul din ele e o parcare, iar celălalt e înconjurat cu un gard de sârmă și o pânză verde, transparentă, așa cum și-a luat Ana pentru umbrar. E un teren cu vegetație și moloz. Îmi atrage privirea o fierătanie încâlcită – tije lungi de fier forjat ies elegant din moloz. Vedem o gaură mică prin gard, pe partea cealaltă, așa că înconjurăm terenul și ne îndreptăm spre intrarea acestuia. Era o poartă glisantă fără lacăt, care nu era trasă până la capăt. Intrăm prin spațiul rămas liber. Mergem spre tufișul elegant, din fier forjat, și îi dedicăm un moment: unii îi pun bucăți de polistiren găsit, alții îi aduc pietre-moloz sau pet-uri din plastic; eu bat între ele două fire de fier. 

Ne retragem apoi pe cărările fundație de beton – cărări ce despart o cameră vegetală de alta. Ana Barbu e în extaz. Detectează imediat soiurile de plantele de acolo. Eu nu cunosc decât mușețelul. Tatiana servește pe toată lumea cu corcodușele luate din maidanul de la șoseaua progresului și ne îndeamnă să aruncăm semințele oriunde în camerele vegetale din jur. E o grădină cu cărări. Ana își imaginează ce ar putea să mai aducă, doar pentru a accentua niște elemente din grădină – să ajutăm grădina să fie mai grădină – să ne găsim treabă pentru a ne bucura de grădină, așa cum eu pot căra pământ cu duba. 

Aruncăm pamant și în tufișul de fier forjat. Daaar, e important să-l sunăm pe Băluță și să-i spunem că vrem cheia de la lacăt măcar pentru doi ani, până se concretizează investițiile de sector. Cred că putem să-l convingem pe Băluță dacă îi spunem pur și simplu că ne pasionează grădinile urbane și suntem o gașcă de grădinari experimentali, dar experți, și ne plac spațiile astea mai quirky cu tufișuri din fier forjat și nu vrem decât să aducem pământ din pădure cât încape într-o dubă, ceva semințe și să stăm din când în când pe șezlonguri până apare buldozerul. Semnăm contract. 

esplanada unirii

O masă de beton și țepi scurți din fier forjat, periculoși pentru copii. Camere cu micro delte: ape, trestii și pești. Trebuia să fie operă? Noel și Octav își imaginează corzi și cutii de rezonanță ce captează și amplifică sunetele din jur sau o cântăreață de operă, care străpunge tot spațiu cu forța corzii ei vocale în locul ce ar fi putut fi scenă. 

Plajă de nudiști. Performance durațional de vară. O petiție semnată de locuitorii care nu vor acolo un minister al justiției, ci o operă.

Eu aș aduce acolo doar pământ cu duba.

Ana Uzura a văzut un peisaj alpin pe betoanele alea și plante de stâncă care rezistă. 

Cerul e larg cu semiluna și noaptea e nocturnă de la terenurile de sport. 

La ieșire, panourile mari anunță că primăria sectorului 3 susține performanța. 

29 iunie 

Am visat că am fost cu voi pe maidanele bucureștiului. Vă căutam, dar erați mereu un pic înaintea mea și nu vă ajungeam, chiar dacă cărați cu toții lucruri foarte mare și înaintați încet. Eu vă urmaream din boscheții de oțetari, iar voi traversați molozurile și ierburile înalte până la genunchi. Maidanul era imens, făcut parcă din toate maidanele la un loc. În afară nu mai era orașul, ci doar maidanul.

30 iunie

Sa mă ascund n-am știut niciodată. Poate din acest motiv pierdeam și la jocuri. Dar să stau și să aștept m-am priceput întotdeauna. Așteptând să se facă 5 minute, simt pe pantalonii mei înțepăturile plantelor pe care le-am cules pe drum. Simt iarba moale de sub mine în timp ce simt mirosul a ceva – nu știu ce anume, dar este de aici. În fața mea sunt niște plante cu frunze verzi al cărora nume nu-l cunosc, dar fac pariu ca Ana l-ar spune în câteva secunde. Sunt și flori mici-mici, mov și roz, în jurul meu, și o insectă chiar în stânga. Am găsit și o crenguță în părul meu, dar știu că nu este din ascunzătoarea mea, ci a fost luată de pe drum când m-am împiedicat între crengile mai mari de pe jos și încercam sa-mi păstrez echilibrul. Am văzut acum că sunt și unele frunze gălbene în fața mea, mai exact lângă picioarele mele. Prima dată nu le-am observat; a trebuit să mă strâng mai mult cu întregul corp în iarbă ca să le pot vedea. Mi se pare atât de paradoxal să stau aici, pitită, lângă insecte și prin atâta vegetație, notându-le pe telefonul meu.

Văd în dreapta mea semnul colorat de la Emag și oricât m-aș chirci și mi-aș miji ochii, tot îl văd. Nu pare firesc să fie aici. Tocmai s-a așezat o insectă pe mine și fără să mă gândesc, am gonit-o. Îmi pare rău. Știu că dacă mă ridic de aici și mă uit peste tufișul din fața mea, o să văd materialul alb unde stau și ceilalți. Am auzit chiar acum o pasăre. Oare ei au auzit-o din locul unde stau?

Z z z z z z, se aude în dreapta mea. Nu știu ce este sau dacă chiar face z z z z. Dar eu asta înțeleg.

apăratoarele patriei

„cineva să mă iubească când eu nu pot” scriu mai întâi în jurnal, plângând, și apoi pe o foaie separată, ca „lucrare”.

Am momente în care gândurile-mi spun că nu sunt suficientă, că ceea ce fac nu e bine, când simt că sunt ultimately singură.

La apărătorii patriei sunt în afara zonei mele de confort. O știu doar pe Andreea – puțin, de când am mers la ea acum trei ani să-mi citească în cabluri și să-mi mișc corpul printre ele. vocea ei sună mereu ca și cum ar avea atârnați clopoței de uvulă. Vine cu Tatiana, traversând printre mașini. Tatiana are un buchet mare de flori albe, găsit pe drum încoace. Apare și Noel. Stăm toțx patru sub acoperământul de la Luca. Plouă tare, ploaie de vară, furtună prietenoasă, apărută din senin, nimeni nu știe cât o să țină, acolo, în picioare, stropiți din ce în ce mai mult, udatx, până la genunchi. Aveam nevoie de ploaie rece pe căldurile astea. Andreea se ghemuiește și scrie un mesaj; se face cât o umbrelă.

Norii se desprind și cerul devine senin.

Mergem trei minute până la prima curte între un șir de covrigărie – pompe funebre – spa – pariuri – sameday boxes și un șir de case-curți care încă au supraviețuit.

E proprietate privată și îngrădită. Are gunoaie prin ea și tot felul de plante crescute cu voia lor. Am văzut-o într-o seară și mi-am zis „wow” – nu o mai văzusem până atunci. probabil a intrat în câmpul meu vizual pentru că în aceeași zi citeam despre practici ale atenției și despre cum să reziști într-un sistem economic al atenției, așa cum îl numește Jenny Odell. Cartea începe cu exemple de practici de prin anii ‘70-80, când oamenii simțeau nevoia să evadeze din orașe printr-un act de rebeliune față de sistemul oprimat, deciziile referitoare la conflicte internaționale, etc. Încă se practică genul ăsta de lucruri și eu recunosc că m-am gândit: „aș vrea să stau pe o insulă, într-un sat, pe-un vârf de munte” (dar cu internet), etc. Multe persoane din corporații (care și-au permis, bineînțeles) au renunțat la job și stau la țară, până când, între timp, unele și-au deschis un business pe acolo. Astfel de inițiative se destramă, când în acea zonă de anarhie utopică pare că există mereu una sau mai multe persoane care au un statut mai înalt, care nu reușesc să se despartă de niște bunuri materiale mai exquisite sau, mai des, oamenii implicați care își dau seama că nu pot supraviețui complet izolați de lume – au nevoie de apă, curent, etc. Unii chiar începeau să lucreze din nou la oraș și făceau naveta către job.

Când am ajuns în curte, o priveam prin prisma unui bioregionalism – un mod de a privi lumea incluzând și actorii non-umani, plantele, alte tipuri de structuri –  „bioregionalismul ne învață apariția unor lucruri noi, interdependența, imposibilitatea unor limite absolute”. Poate fi ceva elementar pentru cei care fac asta, dar poate fi și un mic click pentru cei care nu o practică constant sau au uitat de ea, sau poate e un alt mod de a realiza că până și cel mai intrinsec lucru (acela de a privi și de a avea o perspectivă asupra unei situații) devine atât de important în contextul monetizării lui pe social media.

A doua grădină, din spatele pieței, are ghivece în ea. E mai îngrijită și are un leagăn tricolor care pare mai mult aruncat, decât așezat în vreun fel – ăsta ar fi exemplul bun de practică. 

Poți să ceri statutul juridic și cadastrul pe website-ul primăriei, spune Andreea.

Poți să încerci să afli al cui e spațiul, poate fi un proiect, zice Ana.

Poți să întrebi prin zonă, poate afli, al cui e, ce și cum, să le zici că e un exemplu bun și poate te lasă să faci ceva acolo.

Andreea se îndreaptă spre un trecător. Trecătorul se uită spre noi, încântat:

Hrăniți pisicile?

Știți cumva a cui este curtea?

Nu știu, o fi a celor de lângă ea.

Ne îndreptăm spre un spațiu verde așa cum sunt multe spații printre blocurile de la nord de Turnu Măgurele. Acolo sunt niște băncuțe – semn că locuitorii se ocupă, se întâlnesc. Aș vrea să vorbesc cu ei, dar spațiile sunt îngrădite. Toate curticelele sunt îngrădite. În sectorul 4 natura e ca un muzeu în aer liber: cel mai mic petec – proprietate –  do not touch.

Andreea găsește un sit între două parcări. Printre fâșiile de beton turnat cresc ierburi înalte printre care ne strecurăm. Tatiana scoate o grămadă de corcodușe culese și înfășurate într-un tricou alb.

Sunt mulți cordocuși pe aici.

Să mâncăm și să aruncăm sâmburii.

Să plantăm corcoduși peste tot.

Dar ies așa? Întreabă Andreea.

Dacă îi presăm doi centimetri în pământ – da.

Ana ne îndrumă, ne spune ce plante a identificat prin zonă. Andreea și Tatiana au mai lăsat în urmă corcoduși să crească.

cineva să mă iubească când garda de mediu nu poate, zice situl.