în livada din maidanul Academiei Române
Andreea David & Tatiana Fiodorova
Proiectul este o încercare a artistelor de a înțelege spațiile neprescrise ale Bucureștiului – terenuri care au scăpat pentru o vreme cuprinderi lor în planurile urbanistice ale orașului și care, astfel, se auto-decupează din spațiu antropic. În vara anului 2025, ele au observat maidanul Academiei Române din centrul orașului – un spațiu liber de putere și capital, dar aflat în imediata lor proximitate între Casa Poporului și Catedrala Mântuirii Neamului, pe locul fostului cartier Uranus, demolat de Ceaușescu pentru a construi centrul politic al țării.
Cândva, aici existau case și grădini; astăzi, trecutul este amintit doar de pomii fructiferi, în special de corcodușii galbeni. Locul s-a transformat într-o grădină sălbatică, cu noi locuitori – fazani și alte bidigănii. Natura și-a recâștigat teritoriul: copacii și arbuștii cresc nestingheriți, păsările și animalele îl populează, iar omul rămâne doar un oaspete întâmplător, martor al frumuseții unui „rai tăcut”.
Artistele dezvăluie această frumusețe și unitate prin construirea unor relații orizontale cu natura: pictează peisajul în aer liber, culeg corcodușe, fierb și beau compot – la fel cum făceau odinioară locuitorii cartierului Uranus.
Peste drum de grădina din maidanul Academiei Române e Grădina din curtea Senatului ce aparține Casei Poporului. Formată din trasări carteziene de gard viu, impresionează printr-o geometrie riguroasă din care lipsește și umbra și viața, căci până și accesul e interzis acolo.
Atrase de contrastul dintre cele două grădini, artistele aduc semințele corcodușilor din maidanul Academiei pentru a le îngropa în grădina din curtea Senatului. Acționând pe ascus, ele le îngroapă pe două rânduri, formând o alee de corcoduși ce va aparține unui viitor utopic, unde oamenii vor putea sta la picnic și vor bea compot, feriți de soarele dogoritor al orașului, de căldura de piatră și de zgomotul mașinilor.
Andreea David
prima zi a tatianei în bucurești
corcodușe în maidanul academiei
un teren de sport trasat de mână cu vopsea albă
niște lucruri într-o pădurice de salcâmi, așezări ale unor oameni fără adăpost, cărări printre ele.
ceva umbră
plopi crescuți și flori mici și mov
așteptăm fazanii
tatiana și-a pus o frunza mare în cap și mi-a arătat și mie care e mai bună să o rup pentru capul meu.
i-am povestit tatianei cum la picnicul cu Tiong, în ciuda scepticismului lui Petre, ne-am dus cu bidonul de 5 litri să cerem apa de la băile academiei române și ni s-a dat voie să luăm.
ne-am dus și acum să încercăm aceeași schemă doar ca să aflăm cine gestionează maidanul și cine amenajează grădina.
am intrat în vorbă cu securitatea academiei
o doamna
pe treptele academiei se simțea racoarea ce ieșea în val mare dinăuntru
ne-a spus ca nu mai e ca pe vremuri și că nu putem intra la baie sau în vizită față de acum jumate de an sunt mai multe instituții de stat găzduite înăuntru.
dar știți de ce curtea cealaltă nu e amenajată?
aparține unui proprietar privat
cu frunzele în cap ne-am dus la casa poporului
după ce ne-au refuzat la mnac pentru că era zi liberă, ne-am dus înspre curtea din spate….
….la intrare însă erau gherete de muncitori.
cineva ne spune ca nu putem intra sau că, de fapt, putem intra, dar dacă intrăm, vom ajunge în curtea SRI și acolo ne vor opri jandarmii.
zic: bine, mergem până ne întâlnim cu jandarmii și acolo ne oprim.
ne-am dus pe o altă cărare decât cea pe care o știam
ea mergea mai mult către catedrala mântuirii, dar așteptam să se facă un drum la dreapta și apoi să ajungem unde trebuie.
așa s-a întâmplat
am ajuns în final acolo unde am făcut prin 2022 microrave în jungla de la casa poporului, în jurul fanului rezultat din toaletările grădinii din fața senatului.
am stat la o umbra de plop și am așteptat acolo o vreme fazanii
nu au venit
dar ne-a venit ideea sa facem un compot de corcodușe în grădina geometrică din fata Senatului pe langă care tocmai trecusem la intrare, ca să subliniem contrastul dintre sălbăticia maidanului academiei și forma geometrică perfectă și prezentabilă și fără copacii din grădina senatului
deci, cu cele două frunze în cap ne-am dus la senat să vedem cui putem cere aprobare.
treptele senatului erau încinse
din clădire nu ieșea nici un val de răcoare.
o ușă rotativă mare ne-a ghidat înăuntru, spre ceva imens, somptuos și dantelat, așa cum îți imaginezi din exterior interiorul casei poporului.
ne-a primit securitatea
un băiat tânăr ne-a întrebat ce dorim
dorim sa facem un performance în grădina din fața senatului
cu cine putem vorbi pentru asta?
nu știu, mergeți la recepție.
ce doriți?
dorim să facem un performance în grădina din fața senatului.
sunați la „interioarele” afișate aici
formez „interiorul” 2079, dar nu răspunde nimeni
zic: nu răspunde nimeni
încercați la celălalt
încerc la celălalt
răspunde cineva
tatiana, între timp, văzându-mă cu frunza în cap și receptorul în mână, întreabă băiatul de la securitate dacă poate să facă o poză
nu
ce doriți
dorim să facem un performance în grădina din fața senatului
sunați vă rog la „interior” 2203
sunt la „interior” 2203
ce doriți
dorim să facem un performance în grădina din fața senatului.
bun
păi, puteți să ne scrieți un mail la adresa cope@senat.ro
și în cât timp ne puteți răspunde?
cât de repede putem
adică 30 de zile, 15 zile…?
câteva zile
ne descrieți despre ce este vorba și trimiteți
ok
închid receptorul și băiatul de la securitate ne întreabă râzând aproape cu lacrimi, pentru că în tot acest timp se amuza de costumele noastre de maidan, cu frunze în cap și scaieți prinși de haine în contrast cu costumul lui de om de securitate
ati rezolvat?
desigur
sigur?
da
Tatiana Fiodorova-Lefter
Sfârșit de iunie. E cald – în oraș sunt în jur de 30 de grade, dar se simte ca și cum ar fi patruzeci. Bucureștiul de piatră nu oferă mereu adăpost de soarele arzător. În căutarea primului nostru loc de explorare, am ajuns într-un maidan incert – un spațiu abandonat, fără o destinație clară –, unul dintre acele viduri urbane care există în afara planului, în afara grabei cotidiene. Vrei să te ascunzi de căldură? Îi propun Andreei să rupă o frunză de brusture. O pun pe cap și căldura devine puțin mai suportabilă. Treptat, frunza se obișnuiește cu forma capului meu și îl învăluie ușor. Mă simt în siguranță.
Prima mea zi în București mi-a dezvăluit colțuri complet necunoscute ale acestui oraș. Andreea e activistă, eu – artistă. Împreună vizităm locuri abandonate, nedeterminate – acele lacune din țesătura urbană în care sistemul a dat înapoi și a apărut spațiu pentru alte forme de viață și sensibilitate. Unul dintre primele locuri unde am ajuns e aproape de Palatul lui Ceaușescu și Academia Română.
Cândva, aceste terenuri făceau parte dintr-un spațiu urban viu — zona verde a cartierului Uranus, unde se aflau case cu un singur nivel, grădini și livezi. Cartierul a fost demolat complet în perioada lui Ceaușescu, în cadrul remodelării masive a orașului. În timp, terenurile s-au transformat în sisteme autonome și autosustenabile — adevărate ecosisteme, cu propriii lor locuitori și propria lor logică internă. Deși e sălbatic și abandonat, MAIDANUL amintește acum de o pajiște combinată cu livadă și pădure: aici crește corcodușul, aproape copt – galben, gustos, suculent. Din el ar ieși un compot parfumat și intens.
Pe alocuri, spațiul devine o poiană acoperită cu flori asemănătoare trifoiului roz – se întind pe pământ ca un covor moale. Aici, pământul se odihnește și noi ne odihnim cu el, la umbra copacilor, departe de agitația orașului, de goana eternă: „trebuie să fiu primul”, „eu sunt cel mai bun”, „cine e mai bogat, acela are dreptate”. Aici funcționează alte reguli – natura echilibrează și găsește loc pentru fiecare.
De ce am încetat să simțim pulsul pământului? Nici măcar nu ne mai ascultăm pe noi înșine. Când am auzit ultima oară ce e în noi? Sau ceea ce e sub pașii noștri? Sau în jurul nostru ori deasupra? De ce am uitat limbajul păsărilor și al plantelor?
Oamenii spun că în aceste colțuri uitate trăiesc chiar și fazani. De ce au ales ei tocmai acest loc – în mijlocul orașului, în inima puterii, a deciziilor și a pedepselor?
Urmele trecutului sunt încă vizibile: alei vechi de piatră, pe care mergeau altădată oameni, abia se mai zăresc printre plantele crescute. Din crăpăturile asfaltului și ale plăcilor de beton ies cu vlăstare verzi.
Mă întreb – ce ar spune fazanii despre civilizația noastră contemporană, despre viața noastră urbană și agitată?
Vreau să cred că acest loc nu va dispărea, nu se va transforma în alte jungle de beton, nu va deveni o parcare cu plată sau un complex rezidențial. Sper să rămână deschis și viu – un loc unde să poți reveni peste douăzeci de ani, să vorbești cu fazanii și să afli de la ei de ce au ales, totuși, să rămână.
După ce ne-am odihnit la umbra copacilor, am pornit mai departe, spre Senat, trecând prin parcul senatului. Parcul este amenajat în stilul Versailles: geometrie strictă, alei tunse cu grijă, ordine. A te adăposti de căldură acolo e aproape imposibil – umbra lipsește aproape complet. Singurii vizitatori permanenți sunt păsările – dar chiar și pentru ele e greu să găsească mici insule de umbră unde să se ascundă.
La ce bun un parc în care nu te poți adăposti nici de arșiță, nici de ploaie?
Care este sensul acestui parc – ce funcție simbolică sau practică are el?
Poate că este o extensie a arhitecturii puterii.
Ordinea, simetria, lipsa umbrei – o demonstrație a controlului nu doar asupra oamenilor, ci și asupra naturii.
Totul e supus unei structuri, totul e la vedere.
Am venit aici de câteva ori în căutarea fazanilor. Ne plimbam prin terenul părăsit — mai întâi împreună, apoi separat.
Când ne întâlneam din nou, povesteam cine și ce a găsit sau a făcut. Unii desenau, alții căutau corcodușe și priveau împrejurimile.
La a doua plimbare am descoperit doi copaci minunați plini de corcodușe. Dar fazanii tot nu apăreau.
M-am gândit că poate e totuși un lucru din trecut și că fazanii nu mai trăiesc aici.
Au trecut muncitori pe lângă noi. I-am întrebat dacă sunt fazani aici.
Unul a spus hotărât: „Da, fazanii trăiesc pe aici.”
Dar eu am gândit: „Ei, povești… nu sunt fazani aici.”
Și deodată, în drum spre Andreea, ceva mare a zburat chiar în fața mea.
Andreea a strigat: „Ăsta e un fazan!”
A fost prima mea întâlnire cu un fazan în București.
După aceea am tot revenit și de fiecare dată fazanii ne salutau:
puii alergau prin fața noastră pe cărare,
iar fazanii adulți își băteau aripile chiar în fața noastră.
Și într-o zi am găsit un ou mic de fazan chiar pe cărare.
Acum, se pare că trăiesc aici ca o familie întreagă.
Fiecare vizită a noastră e ca o continuare a unei conversații începute cu acest loc.
Tatiana Fiodorova-Lefter este artistă, lucrătoare culturală, curatoare și profesoară din Republica Moldova. În calitate de artistă, folosește o gamă largă de medii precum desen, pictură, instalație, fotografie și artă performativă. Creează cărți de artist și realizează proiecte interdisciplinare. Tatiana lucrează cu practici sociale participative pentru a se implica și a comenta asupra problemelor politice și sociale contemporane.
Din 2008, lucrările Tatianei Fiodorova-Lefter au fost expuse în expoziții personale și de grup, precum și în cadrul unor festivaluri în Europa și dincolo de hotarele acesteia.
În 2023, artista a devenit laureata unui prestigios program de burse în domeniul artei și teoriei, cu proiectul „În ruine/ În căutarea identității”, prezentat în cadrul expoziției colective a bursierilor „Viața secretă a plantelor și arborilor” la KUNSTPAVILLON (Innsbruck, Austria).
Andreea David e coregrafă și performer. Își orientează practicile coregrafice către percepția și orientarea corpului în relație cu mediul înconjurător atât fizic cât și politic. Integrând practici somatice din Feldenkrais sau Body-Mind Centering (BMC®), cercetează tehnici de devenire peisaj, dispariție și disoluție și face antrenamente pentru rezistență cetățenească.
Din 2013, își creează propriile lucrări solo sau colaborează cu alți artiști, prezentând spectacole pe scene din România, Austria, Germania, Franța, Elveția, Belgia, Suedia, Norvegia, Italia sau Coreea de Sud. Este preocupată de crearea unor cadre colaborative de lucru si cercetare, iar printre acestea se numără: Laboratorul de Practici Comune, Punk Body is not Dead, TechnoFields sau Fictions, my body).
În 2020, primește Premiul CNDB pentru contribuția adusă dansului contemporan pe scena locală, anul în care fondează Stația SCAI, o platformă de lucru dedicată implementării proiectelor culturale contemporane.
În iunie 2023 a inițiat mișcarea civică aici a fost o pădure / aici ar putea fi o pădure prin care luptă pentru apărarea celor 12 ha retrocedate din parcul IOR și recuperarea lor în spațiu public. Prin intervenții in situ și proteste care combină arta cu activismul caută moduri orizontale de organizare la firul ierbii și forme simbiotice de relaționale cu naturile înconjurătoare, din perspectiva urgenței momentului.
Pe lângă toate acestea, o puteți contacta pentru a vă citi destinul în cabluri.
stația scai 