A campa, a gândi (un elogiu parcului retrocedat ilegal IOR)       

împotriva disperării și amneziei cinice

A îmbrobodi ființele cu grijă și viitor presupune a inventa un habitus, un obicei atent de revitalizare. Obiceiul implică colaborarea dintre cunoscutul de-zi-cu-zi și ineditul irigând simpatic devenirile ființelor uman / non-umane (a discoperi viul prin joc, citând din Ernst Zürcher, inginer forestier și gânditor). Se ivește apoi un timp fără scop precis, acesta suprapunând statornicia câmpului sub lună pe mișcarea aerului tremurat, poate în cea mai adâncă oră a nopții. Obiceiuri cât niște chemări ne-am creat și noi vara asta, însoțind soarta disputată a parcului ilegal retrocedat IOR. 

[Pentru că arborele e în sine o ființă comunitar-estetică, dincolo de funcția sa de stocare a carbonului din atmosferă și a poluanților. Și, totuși, știm încă destul de puțin despre arbori, ne avertizează Francis Hallé, botanist și biolog. Poate că cel mai asertiv lucru pentru planetă, adaugă el, ar fi să descoperim numele tuturor copacilor, în detrimentul scurtcircuitării climatice prin plantarea în nord a arborilor recoltați în sud, de exemplu. Aparent imobili, arborii comunică prin încrederea oferită vântului, florile lor devenind mesaje către ceilalți. Parfumul moleculelor volatile emanate pot fi avertismente de pericol pentru ei sau vecinii de lângă. Frumusețea copacilor, a celor 24 de modele arhitectonice pentru aproximativ 100000 de specii de arbori în lume, îngroașă impozanța vechimii de 350 de milioane de ani a pădurilor. Organizarea aceasta naturală a supraviețuit în ciuda schimbărilor climatice tocmai datorită variabilității genetice ale arborilor și plantelor, aflăm de la Hallé. Botanistul-gânditor insistă pe faptul că eliminarea copacilor bătrâni și plantarea de arbori în defavoarea semănării lor sunt pure înșelătorii nocive.

<<În parcul IOR au fost incendiați, otrăviți și tăiați peste 1500 de arbori!>>]

*~~~~*

Încerc traiectorii, trasez cărări semi-forțat, uimindu-mă, dincolo de toate, de pădurea sălbatică-generoasă: parcul IOR. Se tot spune că vegetația a cam dispărut, dar asta e cea mai adâncă iluzie. Umbre aplecate peste frunzulițe proaspete, mărgele de verde pe alei largi ne fac pașii să se tulbure în loop. Așa dibuim geometrii conectate și reușim o prietenie cu locul. Întrezărim (dez)ordinea bună, soră cu o confuzie plăcută: lăstari de nuci, drajoni de meri, mini-platani, buruieni late, puiuți de floricele stelare care comunică, da, comunică. Mișcă orașul! Hotărârea noastră era ca modul de așezare pe tarlaua imensă (12ha), ultra rănită să aibă cât mai puțin din ceva invaziv și distrugător. E prea obișnuit pământul cu bruscarea prin care în ultimii ani: s-a incendiat / tăiat / ras, s-a vorbit greu / ieftin, apoi s-au ridicat și au dominat urmele aerului pâclos, ieșit din miezul infect al faptelor și comportamentelor aferente. Aerul acela trist, vecin cu demența socială a îngroșat o apatie civică mai bolnavă decât cel mai otrăvit copăcel. S-a vrut aproape definitiv ecocidul, s-a “negociat” pentru încă o distrugere, s-a ficționalizat în economia post-adevărului. O rușine.

Reia traseul (secretul vieții o fi repetiția cu sens afectuos?), îmbârligând furia cu plutirea umorului sau în termenii filosoafei Barbara Cassin: îmbinăm furia cu râsul în numele permeabilității etice. Lucrăm acea poezie marginalizând doar ura pe gol. Am refăcut drumuri fragile, scanând marginile parcului demn. Insulă neagră (un dreptunghi mare, ars în partea dinspre stația de autobuz de pe bulevardul Nicolae Grigorescu) înduioșa, dar și întărea râvna, chiar dacă pe dinăuntru jeleam. Se trezea furia inocentă, în termenii poetului naturii încâlcite – Arthur Rimbaud (“În crâng zărești o pasăre, cântecul ei te oprește pe loc; te face să roșești”.) Și desenele vegetației pe un buștean frânt continuau în corp, iar mișcarea aducea prin reluare o altă alianță. 

→

În aceste plimbări, am visat și am făcut datorită parcului niște obiecte-omagiu, lucrărele modulare pe care le-am numit Vederi Active. S-au creat peisaje înscrise pe coli colorate de la librăria din apropiere, aceste noi insule de vitalitate devenind asamblaje atașate devenirii teritoriului furat. Ele se alcătuiau răbdător din mici entități găsite, care trezeau ineditul în plimbările-rătăcire: ciucurii uscați, galbeni sau movii ai plantelor complicate, urme de negru-tăciune ale lemnuțului ars cu forma bizară de os, semne de mister și joc în bureți bizari sau jetoane aproape invizibile. 

& câte străji multe și moi la: intrarea dinspre Potcoava (ață de cocean?) sau pe trunchiul de lângă biserica de lemn (fire de scârț ierbos), lângă turnul de gunoi – care dă în aleea parcului oficial, spre miezul teritoriului neglijat și persecutat, între posibilele viitoare drumeaguri! Am fost și eu santinelă pentru ce ar mai putea fi, pândeam practic viața ca un viu-mort. (Furăm din simțirea acestui loc încercat de fiecare dată când îl parcurgem / amușinăm în mers, cu inima. Nu devenim oameni decât la pas, refâcând cărările-rețea de altădată, potecile spre tranziția interioară în termenii lui Ernst Zürcher). Îmi dau seama că santinela e, de fapt, fix parcul, dar el se apără cu viteza și non metodele unui înger, prin mesaje transmise la limită cu invizibilul, cum ar spune filosoful Michel Serres. Îngerul mediază mesajele-în-trecere, eclipsează, provoacă introspecție, semne de întrebare grave adresate lumii într-un mod aproape pasiv, insinuant. E politic, la limită cu colapsarea. Dacă apare eșecul, acesta nu-i aparține, eșecul e unul social. Parcul – acest aproape sinucis al societății. Și Artaud a dibuit cuvintele bune.

____________>

Perspectiva normopată, conform etnopsihiatrei și filosoafei Françoise Sironi, e vecină cu o pace perversă, cultivând în ruminație războaie. Oameni și obiecte se adâncesc speriat în segregări ireversibile de tip natură / cultură. Preschimbarea normopatiei depinde totuși, după filosoafa și omul de știință Isabelle Stengers – folosindu-se de o expresie a lui Leibniz, de respectarea sentimentelor înrădăcinate – într-un mod foarte specific însă. Dacă desfacerea reală a unei probleme atrage după sine eliberarea flancurilor create de sentimente înrădăcinate, termenii problematizării nu trebuie să presupună agresarea explicit-polemică a poziției normopate implicate de acestea. Să schimbăm contextul luptelor, să permutăm ceva în rolul fiecăruia, în numele unui cadru străin războiului total. Să negociem un habitus nou, în afara morbului de civilizare fictivă, arondată celui mai periculos capitalism.

…și-am povestit zilnic, instalând cortul pe unghiul de verdeață ce împungea simultan două alei frecventate des de oameni. La Piatra-Plată (cum am botezat statuia din atelierul de creație Arc peste timp/ anii 2000), dăruiam mini-cartonete cetățenilor: un fel de obiecte de mediere și alunecare mai firească în dialog. Cartonetele-desene (un fel de obiecte de tranziție winnicottiene) cu arici, presărate de concepte din noul materialism, dirijau subtil spre miza activării ecologice cât mai persuasive. Căutam să spargem defetismul, apatia, pesimismul > mângâiate de unii dintre oamenii de cartier ca bunuri de preț. Dacă facem parte dintr-o co-evoluție globală, fiecare fiindu-i util celuilalt, într-o manieră sau în alta, hai să ne gândim un pic: ce tip de societate preferăm pentru ca noi să ne transformăm în organele ei vitale? – întrebare esențială a lui Zürcher. Decât să furăm sau să omorâm pădurea (<<În parcul IOR au fost incendiați, otrăviți și tăiați peste 1500 de arbori. Există replici ale acestui tip de comportament în toată țara.>>), de ce nu învățăm din logica existenței ei: acolo asocierele nu se fac la nimereală, ci prin afinități complexe între specii, totul funcționând prin schimb. De la Zürcher mai transmitem că în pădure legea celui mai puternic nu e absolută, e doar una dintre legi. În comunități mixte precum pădurea parteneriatul este cel care începe, de fapt, să contureze organizarea și care ne permite să facem mult mai mult decât atunci când rămânem fixați în același gen. Antropoloaga Adrienne Zihlman nu excludea, de asemenea, teoria omului-vânător belicos, însă propunea totodată și alte moduri posibile de narativizare necompetitivă, cooperantă, deschisă spre fabulația-împreună, rezistentă la disperare.   

Pădurea, acest multi-strat de plante, animale, râulețe și pești, dirijată de arborii cu gen hibrid…Reînțelegând respectul față de sentimentele înrădăcinate ale oamenilor prin Isabelle Stengers, se iscă pseudo-confruntări blânde între noi și cetățenii interceptați. Încercăm să întoarcem pe dos imperativele pasivității. Sunt încercări de iubire. Ne facem adolescenții amici-artiști-cercetători, ajustăm opiniile tari ale locuitorilor despre starea jalnică a locului, facem un pact telepatic optimist cu o doamnă psiholoagă validându-ne onest și cald demersul.    

→ acolo, la Piatra Plată –- unde instalăm cortul dimineața și seara și, mai apoi, campăm trei nopți – în acest culcuș deschis-concret catalizând, poate, un act care, replicat de către mult mai mulți oameni, ar fi putut/ poate salva situația. Pledăm clandestin pentru gestul de ocupare pașnică și de revoltă constantă. Cortul ca acoperământ intermediar în augustul fierbinte devine punct de întâlnire și deturnare. Comunicăm dinspre linia optimismului pragmatic-estetic cu locuitorii, poate prea obosiți sau disociați să mai vadă rezolvări. În același timp, nu doar macro-soluțiile imediate ar opri distrugeri, ci și forțarea perspectivelor mai plurale asupra parcului → 

Respectă și miră-te de autonomia conectivă a plantei, arborelui, pământului. 

*~~~~~~••• Nopțile de campare:

1. Suntem în plină vegetație, vântul densifică infra muzica, gândul demistifică ideea de bucurie, căci acum e prea concretă ca s-o asociezi cu alte lumi. Simt și eu adevărul lui Francis Hallé, conform căruia frumusețea naturii pare obiectivă și ireversibilă. Arborii oricum ne vor supraviețui, de ce să nu fim de treabă alături de ei? Medităm în întunericul spart de felinarele străzilor din depărtare. De pe teritoriul retrocedat ilegal, orașul apare ca margine relațională. Totul vine și ca-n altă paradigmă de timp, când sufletul lumii (anima) devenea plasa în care această lume se culcușea prin transformare. Avem senzația că parcul în sine, așa zdrențuit-incert, ține în mâini tot cartierul, iar cartierul responsiv trimite unde simpatice înapoi. Dintr-o perspectivă ecologică, aproape că așa e. Fără cele 4, 5, 6 grade Celsius scăzute în parc, mai ales pe timpul verii ultrasufocante – probabil că trotuarele s-ar lichefia, ne-am topi extenuați, supți de o distopie amară. Oare imaginea asta ar putea stopa demersul imobiliar hulpav/ același consumerism bălos?
2. Intrăm și ieșim din cort la 10, 11 seara, simțim cum corpurile (mintea?) se dilată, accelerând tandrețe. Avem o pădure în oraș, înfiorată de gușteri și greieri. Avem o pădure în oraș, repetă(m).

După cercetătorul Gerard Polack, există o a patra stare a apei, prezentă în pereții trunchiului de arbori: starea de vâscozitate, plasată undeva între cea lichidă și solidă. E apa derivei, cu o altfel de compoziție chimică: o apă cu ph crescut, capabilă să acumuleze căldură și energie în moduri foarte eficace. Această apă încărcată electric circulă structurat în interiorul arborelui, transformându-l “într-o antenă receptoare” (Ernst Zürcher). Arborii devin radiouri murmurând, protejându-se insinuant… A atinge arborii, a te imersa în pădure, deci, are un efect de concretețe profundă. În IOR-ul fals retrocedat, copacii își trimit ecourile de prezență chiar și așa: doborâți. 

Lanterna pâlpâie în tavanul căsuței-noastre cort. Orașul e cuprins de parcul-pădure, sunt sigură că ne mințim dacă spunem că nu se mai poate face nimic pentru natura asta. Lipsește doar s-o lăsați în pace (“Natura lăsată de capul ei este o natură care se reîmpădurește spontan.”, după Ernst Zürcher). Totul trăiește, e demn și așteaptă explorarea la pas. Chiar și noaptea, din somn, în mijlocul teritoriului de aici, cum am ales noi să o facem.    

3. Ziua ne încărcase: discuții echivoce, tensiune în relație cu diferite (semi)autorități mai mult sau mai puțin în conexiune legală cu locul. Dialoguri sălcii,  sentimente înrădăcinate cu duiumul, indiferent de statut și de meserie, sentimente dogite peste care am trântit totuși “legea” lui Stengers. 

<<<Negociază algoritmul din altă poziție:: mulează empatia și mila față de loc, scobind mai degrabă în spațiul de colaborare cu interlocutorul tău (polițiști, falși proprietari sau chiriași, cetățeni defetiști etc.). Scoatem cartoneta, glumele, cadrul de joc. Drămuim gândirea-împreună.>>>

Revenirea spre seară, în ideea campării, a fost tatonantă, ezitantă. Să ne mai asumăm dormitul, chiar și-așa pândiți de pericol multiplu? Bodogăneam la Piatra Plată, în fața cortului, în boarea verii încă pregnante. Aproape că decisesem resemnați retragerea – când un foșnet fragil-prelung ne-a sedus atenția. Am aprins lanternele, ne-am învârtit și l-am văzut: un pui de arici manevrând iarba nocturnă. I-am urmat târâitul tandru. El ne-a convins să-l însoțim, să rămânem în cort, fără frici adânci, cu speranță activă în intențiile pentru parc…până dimineață și dincolo de ea..      

–––––––––––––––––––

Natura parcului și natura urbană sub lună fac pacea activă. 

[Luna…cea nedreptățită: asociată abuziv, de-a lungul liniei de istorie patriarhal-machiste a științei, cu femininul/ elementul pasiv, care nu are putere de afectare a spațiului, forță pe care doar soarele ar deține-o.  Efectul lunii asupra arborilor este unul indiscutabil însă, pulsațiilor lor de creștere sincronizând  mareele lunii. Grâul, de asemenea, crește datorită lunii, însă știința nu prea a vorbit de lucrurile astea, ne avertizează Zürcher.]

Luna din IOR-ul (retrocedat ilegal) complotează în comoara de plante → vegetația, această suprafață vastă supraterană și subterană, susținută de o infrastructură liniară foarte mare (Hallé). Parcul emană mobilitate și dispersie, iar noaptea, în secret, el topește vuietul mașinilor într-un sunet de mare. Dacă rămâneți peste noapte acolo, veți descoperi și voi asta, alături de alte secrete (deschise, ecosofice). 

ANEXĂ ECOSOFICĂ/ semi-instrument pentru prezent și viitor:

ELEMENTE DE PROTEST PRAGMATIC-ESTETIC

1. DINSPRE AFECT: 

– răbdare fluidă/ agitație amuzantă în negocieri, cu cercetarea urmelor de spațiu comun ca puncte de pornire spre fiecare dintre cei care asumă discursurile normei;

– șvung terapeutic cu atenție geo-politică particularizantă / entuziasm lucid – a nu uita că fiecare entitate exprimă ceva singular  → a încerca agățarea de specificitatea aceasta tocmai pentru a nu cădea în universalisme unificatoare, fără efect real din punct de vedere social; 

– reținem că parcul merită o viață chiar și dincolo de nevoile noastre; a îi recunoaște constant statutul de ființă relațională, însă și cea de actor autonom în democrația obiectelor uman/ non-umane (după filosoful Bruno Latour).

2. DINSPRE ZONA OBIECTELOR CONCRETE: 

– corturi/ pături

– cartonașe autonom-mediatoare

– obiecte de joc → pentru a iniția mai firesc dialogul cu cei care te percep inițial ca pe un străin.

3. DINSPRE PEDAGOGIE EXPERIMENTALĂ: 

– o practică performativă imediată pentru cetățenii dispuși să interiorizeze mai atent suprafața și densitatea identitară a parcului; 

–  mici instalații în legătură cu spațiul

– micro-biblioteci sau alți actanți de populare personal-originală a consistenței și urgenței demersului protestatar.

Cosmina Moroșan

---

Codrul K

introduceri

Un obiect mare, dar mic, în pericol. Se predă aproximărilor. E cea mai lungă scurtătură a cartierului Titan. Interesantă ca resursă? De răcoare, de aer, de rătăcire? Rămâne de văzut. Ce/cine pe cine/ce observă? Apare pe hartă drept un „K” întors – în această formă rotită ieroglifa, care însemna „mână” în limbile semitice antice, apare la fenicieni și apoi în etrusca arhaică. Înclinată gentil spre SV, pădurea precară se retrage undeva în viitor. O tarla ireductibilă, care amintește de un obiect strivit, aruncat pe jos și găsit într-o curte interioară. Calitățile acestei machete sunt în permanentă schimbare: discordantă, adâncă, magnetică – ea evadează unui statut totalizant, unei definiții utilitar-literaliste – abordări care îi neagă autonomia (existența) și emergența sau posibilitatea de a ului, dreptul la reputație.

repere aparte

Proiectul in situ – o intersecție de forțe, de obiecte-proiectile, o aruncare care stă pe loc. Presupune lucrul cu „locul”, în egală măsură cu ideea de „în” și cu statutul polarizant al unor teritorii – ignorate, interzise sau în proces de eradicare. Implică lucrul cu „natura” sau, cu „adevărata natură a” locurilor. Se aglomerează noțiunile, și hibrizii acolo unde se rarefiază alianțele: comunitate, activism, performativitate. Probabil că ar fi nevoie de prisme autonome pentru toate: cum regândim obiectul și conflictul, maidanele, comunitatea, natura, activismul și esteticul. Autonomia este o formulă paradoxală pentru esențe aflate în schimbare, în tensiune caleidoscopică a relațiilor din interiorul obiectelor și externe – între entități.

Vria ideației distructive și abuzive neagă existența parcului sau îl defăimează în numele unui presupus profit/confort proiectiv. Duce la acțiuni criminale împotriva pădurii: arbori retezați, otrăviți, habitatul animalelor distrus, panourile astupate, arhitectura brutalizată. E greu, poate imposibil de găsit un adevăr autoritar și literalist pentru a corecta nedreptatea fraudulentă. Urgența impune însă, să dăm seama de realitate în cel puțin două feluri. Primul realism orientat (din)spre obiect, atestă adâncimea acestei zone din parc (retrocedate fraudulos),  dreptul ei de-a evolua și varietatea calităților și a elementelor (OOO). Celălalt realism e unul plural, neutru, anarhic – în care manifestările pădurii, perspectivele asupra ei au propriul drept la autonomie: harta/macheta/impresia de la ultimul etaj al unui bloc vecin nu sunt egale cu teritoriul, dar sunt mereu în surplus față de reprezentare (Markus Gabriel și noul realism).

Maidanul poate fi reconsiderat drept un loc retras între contraste: mic-mare, centru-margine, loc-public/abandonat, domeniu de studiu, câmp de luptă. Acțiunea și esteticul (percepția) – false antiteze – pot fi ambele puse sub observație. Comunitatea devine ludic-volatilă și ritmică, ea întâlnește studiul, natura – o serie de teorii bizare, iar lupta – un meci cu multe goluri.

diatezele maidanului

Parcul-pădure IOR pendulează între mic și mare: mai mare decât Piața Victoriei, un pic mai mic decât Parcul Cișmigiu (probabil egal dacă nu am lua în calcul lacul), mai mare decât Piața Amzei, mai mic decât Parcul Izvor (cu o pătrime), cam cât Parcul Circului etc.

Pendulează între marginal și central: o rână cu bălării obscure, ignorată de trecători devine o preerie pentru ateliere, pentru campare, pentru alte subculturi (punk de vreascuri), pentru tensiunea dintre pierdere și grijă. Un cuib, adânc învolburat, răcoros, din care zgomotul traficului auto devine maree, iar blocurile brutaliste – creneluri cu sclipiri îndepărtate. O contradicție estetică în-sine (câmp, fost șantier de metrou în partea de SE, pădure cu stil de stațiune de anii ’70), această zonă face loc unor legături perceptive/fizice asimetrice între elemente suficient de distante și, în același timp, suficient de similare pentru a genera obiecte afective noi (vezi Graham Harman, Gherila Metafizică).

Teren proliferant, cu resurse ascunse, de care societatea hegemonică a profitului se ferește/îl vrea distrus, teren limitrof – care trebuie, însă, apărat de pe fiecare flanc. Această defensivă se ține pe mai multe linii – e  departe de a pasiviza zona sau a acorda agențialitate exclusiv entităților umane, sau, mai grav, exclusiv unei singure entități (cetățenii, puterea politică sau forțele de ordine). Participiul „apărat” poate fi înțeles drept efect care vine dintr-o invitație ludic-diplomatică a pădurii de-a forma alianțe cauzale activist-estetice (perceptive). Este în același timp cea mai mare șansă a orașului București de-a avea/de-a trăi cu un parc-pădure într-o zonă cu densitate de locuire foarte ridicată.

În conceptualizarea paradoxurilor poziționale simpatice (mic-mare, marginal-central) ale acestei zone ne ajută etimologia plurală a cuvântului „maidan” (teren viran): în limba română, cuvântul a venit din turca otomană (unde însemna „piață publică”, „spațiu deschis”). În turcă ajunsese din limba persană (iranică, indo-europeană). Cuvântul iranian (în farsi e pronunțat aproximativ „meidón”) a fost împrumutat din arabă, dar varianta arabă fusese la rândul ei preluată din persana veche. Speculațiile de reconstrucție lingvistică duc spre o rădăcină proto-indo-europeană (*médʰyos), care se regăsește în cuvinte precum: miez, mijloc sau mediu. În arabă cuvântul a căpătat și sensurile secundare de „teren de luptă” sau „domeniu de studiu”.

Etimologia plurală este un mod speculativ pentru a da seama de ipostaze incerte, de manifestări locale ale unui obiect (fizic sau abstract) dar și de exo-relațiile în care acesta se/ne implică. Pluralitatea evită eroarea hegemonică a unui determinism agențial sau originar într-un sens unic (vezi Levi R. Bryant, Democrația obiectelor). Pădurea din nord-estul Parcului Titan poate fi percepută, prin urmare, (în cheie plurală) drept: mijloc (maidan) teren viran (maidan), spațiu public (maidan), câmp de luptă (maidan) sau domeniu de studiu (maidan) ca ipostaze de sine stătătoare.  

Maidanul din Î.O.R (acronimul pentru Întreprinderea Optică Română) poate fi un miez abia văzut, cauzal, care permite contactul dintre entitățile umane, animale, vegetale, obiecte și asamblajele fizice sau abstracte: bordură, ciuline, arici (și alți arici), activiști peste noapte, drajoni, patrule, brigăzi imobiliare, entuziaști și biologi.

câmp schimbat

Intersecția dintre programul „in situ” și zona retrocedată abuziv urmărește două coordonate: natura intermediară, limitrofă (de altfel majoritatea spațiilor prezente în proiect sunt sau pot fi preponderent naturale) și comunitatea.

Se remarcă o situație de izolare față de comunitate a terenurilor virane fie ele marginale (vezi Parcul Ecologic Dobroești – o subzonă, bizară și băltită, cu vizitatori rari) sau camuflate în mijlocul aglomerărilor urbane (Esplanada de la Biblioteca Națională, zona retrocedată ilegal din IOR). A abandona un teren (sau a-l abandona distrugerii urgente prin defrișare, ardere, nivelare) înseamnă într-o cheie lingvistică „a nu îi mai vorbi”, a îl „banaliza” (rădăcina „ban” are legătură cu vorbirea). O comunitate care a rupt comunicarea cu o luncă (Dobroești) sau o pădure (IOR). Actul cultural-peisagistic apare în acest caz ca o formă necesară de împăcare.

Probabil că se impune atât o regândire a acestor terenuri ca având o autonomie ontologică față de hegemonia de utilizator a minții umane, dar și o regândire sau, cel puțin, o refamiliarizare cu ideea de „comunitate” în-sine. Ceva avut în comun, ceva pus în comun (vezi Stavros Stavrides, Spațiu comun) ține mai puțin de proprietate cât, mai degrabă, de împărtășire. Rădăcina arhaică care apare în cuvântul „comun” avea sensul de „schimb” –  acesta s-a păstrat, de exemplu, în limbile slave. În latină noțiunea de „imun” însemna „scutit de datorie, de taxe”, iar „municipiu” – oraș liber.

Capacitatea de schimbare/transformare devine o condiție autonomiei obiectelor/asamblajelor: pin, grup civic, set de luminițe, cartier dormitor. O pădure de aparate comunitare (vegetale, umane, rozătoare, alei crăpate) dă seama de un respect profund pentru rădăcini, pentru rizomii abstracți ai fiecărei entități.

Transformarea pluralizantă se regăsește în apropierea grijulie, nomadă și prudentă de plantele și aleile crăpate ale maidanului. Poate fi, în același timp, cauzalitate fizică și perceptivă: trasarea unor poteci micuțe prin frunziș între statuile abandonate, un reflex somatic-ritual de legare față de un asamblaj spontan de lemne arse abuziv, respectul duios pentru un morman, notarea pe o coală apucată a zecilor de specii care se întrezăresc prin ecocidul în desfășurare. Aceste relații luate în sine proliferează, evadează sau devin prea mici pentru a fi detectate de delirul profitului și al utilității hiper-raționaliste – ele sunt asimetrice: un petec de iarbă poate fi udat sau descântat, parcul produce totodată oxigen și meditație – ambele pot fi eliberate și eliberatoare în același timp. Un schimb comunitar interesant (în sensul de „poziționat între” entități) ține în sine de o compunere ritmică asimetrică, emergentă, care depășește sau se strecoară mereu pe sub teleologia interesului (scopul profitului).

omagiu dublu joc

Cum poate fi sublimat un câmp de luptă? Dar lupta dreaptă? Poate prin recontextualizarea atât a „câmpului”, cât și a „luptei”. Dacă, în locul acțiunii teleologic-escapiste (orientată spre un scop pre-determinat), alegem imersiunea, urmărim micro-meciul din miezul marginii. Orice plimbare prin desișurile din Titan devine un meci în scaieți. Asistăm la duel dublu. Pe de-o parte pădurea reală se retrage perpetuu de sub o privire totalizantă și demonstrează calități schimbătoare, locale: camuflajul galben magnetic al frunzelor, o diferență de răcoare sesizabilă chiar de la câțiva metri. În același timp există un duel mereologic între obiect și elementele componente: parc și aleile fărâmițate, mobilierul urban recent devastat, vârtejurile de tufe.

Terenul arată o precaritate performativă. Gazda rondurilor de trandafiri, a „bălăriilor din urbe”, acoperă vestibulul nordic al stației de metrou Titan, apără aricii și este încrustată cu zgomotul înăbușit al accidentelor, incendiilor, defrișărilor. Orice percepție poate avea o componentă de ierarhizare: copac, crengi tăiate, găuri negre făcute cu burghiul sau desiș foșnit în care descoperim segmente de trunchiuri retezate, o tundră pătrunsă de bordură, buruieni subțiri, abia vizibile într-un ochi de câmp defrișat.

Ajută aici conceptul de observare, unde prin refamiliarizare-bizară, etimologică putem re-apropia două sensuri diferite: perceptiv (contemplare, activă în măsuri diferite) și cauzal – dacă detașăm prepoziția ob, rămâne verbul care a dat „a servi” – „observatorul” urmărește, sesizează, menține: se ivesc totodată practici de atenție și practici de grijă, de ritual care implică entități și obiecte.

Am propus la rândul nostru o practică specifică de ascundere, care să aducă concomitent un omagiu pădurii amenințate de distrugere, arborilor retezați/incendiați/otrăviți și, totodată, să dea seama de individuarea emergentă a unor unghere în preerie: un joc de-a v-ați ascunselea speculativ, fără un învingător, dar cu rezultate calitative plurale. Participanții își aleg, fiecare în parte, spontan, un loc în care se ascund și petrec câteva minute acolo. De altfel, pădurile pot fi definite și ca spații în care animalele se pot ascunde. Elementul care răstoarnă tragedia defrișării ilegale a pădurii într-o practică absurd-ludică survine din faptul că participanții se pot simți determinați să se întindă în iarbă, în planuri plate cu smocuri, să asume poziția arborilor retezați, să dea seama de teren în forma actuală. Cei implicați pot lucra acolo cu text, imagine, sunet, pot reacționa prin mișcare sau contemplare, pot conceptualiza vizuina găsită drept un micro-parc în sine. La întoarcerea la bază, ei prezintă în forme diferite, aluzive (imagine, video, sunet, text etc) indicii despre punctul în care s-au ascuns –  descrieri sau repere care îi ajută pe ceilalți participanți să încerce să ghicească unde era ascunzătoarea. Apoi, grupul de participanți face o plimbare imersivă până în locul respectiv. Cei care au ghicit vor prezenta la rândul lor indiciile propriilor cuiburi, vor urma noi deplasări – astfel se creează un tur al curiozității și atenției, atât pentru detalii abia vizibile, cât și pentru ansamblul parcului: în special prin orientarea față de reperele din jur, cum ar fi clădiri, chioșcuri, alei sau alte elemente urbane. Se produce, astfel, o glisare la nivel perceptiv între nivelele micro și macro ale parcului. Practica permite o dispersie performativă insinuantă, un tribut pentru arici și pentru rezistența statică, încăpățânată și obscură (în cuvintele lui Gilles Deleuze) a creaturilor mărunte, a jumătăților uitate.

Un omagiu multiplu – ne jucam cu tatăl meu în copilărie de-a v-ați ascunselea în Grădina Botanică. „Casa” era o casă fascinantă prin ermetismul ei – probabil o construcție utilitară din inima grădinii – un imobil rozător și geometric, inscrutabil în interior, servea drept punct de plecare. Omagiul, de fapt, poate fi reconsiderat aici în cheie plurală: „om” (de unde vine cuvântul latinesc), „vasal”, admirație și deservire, în acest caz, față de pădurea din IOR. O admirație democrată, poate anarhică, o generozitate a atenției dezagregante urmărește fisuri din asfalt, crenguțe partenere, un stâlp, câțiva metri pătrați pentru un ierbar făcut din lucruri căzute, o tabără de sculptură, un ulm, alt stâlp – fiecare entitate se află pe un plan plat – diferă la scară spațio-temporală, dar nu în statut ontologic (vezi Manuel Delanda, Știință intensivă și filozofie virtuală). Există arici și arici – atât cel distrus pe o alee de un incendiu, cât și cel care ne-a vizitat discret într-o noapte lungă de campare în zona retrocedată abuziv. Și există populația de arici. Copaci și copaci – se pare că o formă mai veche a cuvântului românesc „copac” era un „copaci” (la singular) – această formă a fost reinterpretată ca plural, iar prin analogie cu alte cuvinte a apărut și forma singulară „copac”.  Aceste forme lingvistice dau seama în mod concret de relevanța onto-politică atât a entităților singulare cât și a forței vitale de coeziune emergentă: aparatul activist-performativ-botanic.

hei-rup în pădure

  Cum redefinim mișcările aparatului comunitar în natură, într-o natură pe care forțele literaliste ale reprezentării și profitului nu o recunosc, o abandonează sau o doresc distrusă? Poate sustrăgând „comunitatea” de sub obsesia posesivității, „studiul” din hegemonia epistemologică a cunoașterii literaliste și chiar „natura” din natură, din idealul salvabil, sănătos și totalizant. În locul unei naturi „pentru noi” putem discuta despre o împăcare „cu peisajul”, despre o natură-alături sau, despre o natură-înainte: conturul pădurii se ascunde în viitor. Comunitatea, după cum am speculat mai sus, este o entitate auto-modelantă, bazată pe schimb, pe transformare. În același timp ceva comun ține, de obicei, de frecvență – este o mașină ritmică (sequencer):

arbor, arbore, albero, arburi, arbre, árbol, árvore, àrbero, àrbiru, àrbulu, arbul, arbre, ârbro, àlbaro, èrbo 

Codru municipal/codru concomitent – în diferite limbi romanice proliferează prin devieri abia perceptibile ale unei rădăcini arhaice, care explica ideea de „înălțime” – înălțimea răpită prin defrișare de orbirea acumulării capitaliste. Problema naturii, cum trăim în și după geno-eco-urbanocid, poate fi dispersată prin mutarea limbajului de sub hegemonia epistemologică, arbitrară, de acces înspre un „în afară” – printr-o pluralizare ludică a originii limbajului ca liant între lucruri, calități și părți. Teorii bizare-hazlii din secolul 19, propuneau explicații de o concretețe dezarmantă pentru dezvoltarea vorbirii umane: onomatopee, cântece ritmice la activități în grup care presupun efort și rutină („hei-rup!”), performativitate a mâinilor (limba ca mână reteritorializată în cavitatea bucală), vibrația obiectelor, grija și scărpinatul reciproc, rătăcirile dintre „unde?” și „ce:”. Sintetizând aceste căutări, putem vorbi despre limbaj, ca proces aflat undeva în penumbra dintre separare și încredere. Aceste coordonate se aplică, probabil, și unei păduri. În limbile germanice (și slave), forme ca, de exemplu: „tree” (engleză) sau „drevo” (slovacă) dau seama de rădăcini arhaice care au ajuns în latină sen în forme precum „dur”, „durată”, „duritate”. Cuvântul englezesc pentru „încredere” – „trust”, sau adevăr – „true” este și el comun.

Am propus o practică a unei păduri a pierderii și a încrederii. Un omagiu, de această dată, vocal pentru arborii căzuți și pentru încrederea pierdută dintre natură și aparatele comunitare. Participanții se dispersează și se cuibăresc în iarba înaltă, între lăstari, trunchiuri segmentate fin și crud, într-o relativă proximitate și enunță cu frecvențe/intensități opționale, în ritmuri proprii: denumiri de arbori, plante, obiecte și repere ale terenului (anumiților scaieți și drajoni li se pot alătura stativul aparatului de filmat, o foarfecă topită la unul dintre multele incendii, un stâlp etc). O formă de cor sporadic pentru codru.

arici și arici

       Salvarea zonei retrocedate fraudulos vine cu fiecare linie de proliferare din acest teritoriu: răcoarea propusă în miezul verii, rețeaua electro-chimică de coroane de arbori și roiuri, alianțele lizierei.  Ține de un răspuns onto-politic pe mai multe planuri față de un atac contradictoriu și față de mușcătura coruptă a incoerenței demersurilor care vor profitul cu orice preț. Așa cum am arătat: mai întâi existența, istoria (esența) parcului este negată, apoi aspectul calitățile zonei sunt denigrate/abandonate: tarla amărâtă, vinovată de ambrozie. Dreptul la reputație al acestui petec neutru e astupat. Perfidiei i se răspunde prin performativitate – activist-estetic-cauzală, prin rezistența obiectelor – camparea cortul în așa-zisele curți-construcții ca imbold de aricire protestatară, de grație a stării în miezul prietenelor-bălării din miezul urbei. 

Dar este nevoie de o formă, poate, mai plată, mai clandestină. Ontologia plată dă seama de arici și arici, de auxiliar și corp, de trunchi și pâlc. Însă, esențială este și transmutarea acestei abordări în acțiune comunitar-politică. Protejarea unui parc-magnet-camuflat, care se retrage perpetuu spre un contur viitor în surplus, implică o autonomie a soluțiilor plurale: actanți de pe toate flancurile colaborează obscur dinspre activism pe chioșc, botaniste-poete, forțe de ordine care cad pe gânduri, urbanism empat. Evită discordia teleologică și ating punctele de demnitate din care un parc poate fi observat.

O aruncare pe loc. În lingvistică termenul in situ se folosește pentru a descrie un cuvânt interogativ, care apare în frază în același loc în care ar veni și răspunsul. O întrebare formulată în acest fel ar fi:

„aricii foșnesc unde?”

Anticorp Solar ( Vlad Constantinescu)