Ecologia reîntoarcerii: un protocol cosmopolitic pentru monitorizarea unui teritoriu ras de vegetație
Un teren despădurit este un spațiu aflat într-o nouă stare de negociere, cu solul transformat într-o matrice de posibilități – un teritoriu în care diverși agenții ai lumii vii, oameni, dar și copaci, șoareci sau fazani, își vor formula, cu timpul, propriile revendicări. Monitorizarea acestei deveniri nu se reduce la contabilizarea puieților sau la măsurători tehnice ale biodiversității, ele sunt necesare, sigur, dar trebuie să ne reamintim că pădurea e mai mult decât o resursă de gestionat. Poate ar trebui să începem prin a ne angaja să nu grăbim explicațiile și să oferim spațiu și pentru procesele ce nu răspund doar planurilor umane, conștientizând că pădurea care revine este o colectivitate în curs de compunere, cu alianțe fragile și apariții nesigure.
Un protocol cosmopolitic presupune ca fiecare actor implicat în revenire să aibă o șansă de a se face simțit prin urme materiale. Putem să gândim ca intervenție orice activitate, mai ales dintre cele care trec neobservate: iarba care germinează la început de octombrie, vântul care plimbă semințele, viețuitoarele care își fac casă prin mormanele de lemne, humusul care se formează cu fiecare an când iarba și buruienile se descompun.
Comunitatea umană poate intra într-o relație de co-prezență, poate însoți revenirea, poate contribui, dar nu poate comanda. Hărțile participative, jurnalul solului, observațiile ritmice ale microclimatului, arhivarea sunetelor, mirosurilor sau senzațiilor devin instrumente ale unei cunoașteri ce se construiește împreună cu teritoriul. A monitoriza în acest context înseamnă a accepta intrarea într-o politică a interdependențelor și a recunoaște legitimitatea unei lumi care se reorganizează dincolo de controlul nostru.
În acest context, a adopta un loc presupune intrarea într-un regim experimental al co-existențelor. Un teritoriu cu un statut incert, aflat în revenire, nu acceptă planuri fixe, iar o comunitate care alege să se implice se lasă ghidată de o obligație relațională, bazată pe reciprocitate. A adopta un loc pentru un an, sau cine știe, pentru mai mult, a-l vizita lunar și a scrie despre el, înseamnă să participi la crearea condițiilor unui viitor în care multiple voințe biologice devin vizibile.
Ana Maria Barbu este autoare și naturalistă independentă, cu o practică aflată la marginea mai multor domenii (literatură, fotografie, obiect, studii de mediu). De zece ani trăiesc alături de o grădină care este sursa mea principală de confuzie și revelație. Această conviețuire mi-a conturat o competență pe care o consider esențială, consider că pot să vorbesc cu plantele.
stația scai 