exerciții de apropiere

totul a început cu o grădină.

într-o vară călduroasă, lipicioasă, cu soarele reflectat din toate părțile de pe mașini și blocurile de vizavi, în drum spre un hipermarket din zonă, mergeam pe trotuar și, la un moment dat, am simțit cum a trecut prin corp ca o fantomă dintr-un film (american, probabil) o briză rece. venea dintr-o grădină cu multe ierburi, copaci și iederă – una printre puținele care nu avea gardul din beton, ci unul simplu, din sârmă.

pe strada blândești.

iunie

dacă ar fi să mă gândesc la un spațiu răcoros din zona apărătorii patriei-metalurgiei, mi-ar veni în minte grămada de arbori de lângă metrou, care s-a transformat la al doilea mandat al lui băluță (primarul sectorului patru) într-o parcare; sau arțarul, castanul, frasinii care acopereau blocul de vizavi și care au dispărut pentru a lăți șoseaua; sau petecele cu arbuști de pe mijlocul bulevardului turnu măgurele – dispăruți pentru a face loc unui pod. 

aici și acum e o senzație de înăbușire care așteaptă cu anxietate temperaturile din ce în ce mai înalte de un an la altul, prin diferite anotimpuri. e transpirația care încearcă să echilibreze temperatura corpului și peste ea se așează un strat fin de fum de eșapament, unul mai grunjos de la lucrările de excavare din zonă și câteva firicele de polen ajunse cine-știe-cum prin zona asta. toate își găsesc locul printre microorganismele care forfotesc zilnic pe pielea noastră. oamenii devin respirații calde și mirosurile noastre de corpuri se amestecă. ne e greu să ne recunoaștem: deși locuim în același bloc, ne petrecem timpul în locuri diferite. moliile se camuflează cu bordurile, larvele și limacșii se ascund. ciocurile porumbeilor și ciorilor sunt larg deschise.

parcuri multe nu sunt. ce apare ca „parc” pe google maps e diferit de realitate. văcărești este la 45 de minute de aici. noul parc, tudor arghezi – o simulare făcută pentru a vinde la un preț mai mare noile și mult mai înaltele blocuri ce urmează să fie construite; e la 35 de minute în direcția opusă și 

are parcare.

parc cu parcare.

împrejmuit.

în jurul blocurilor sunt gărdulețe, locurile de joacă au porți cu cod special pentru locuitoare, iar spațiile sălbatice au plase din plastic. totul e strâns, blocat, ascuns: cimitirele, parcurile, parcările, blocul, apartamentul, patul, mintea și limba. singurele terenuri lăsate neîngrădite sunt la marginea bucureștiului. acolo poți să vezi ce vedeau locuitoarele din strada turnu măgurele acum 35 de ani sau din strada mărțișor acum 90 de ani.

iulie

unde simți că aparții într-un spațiu care nu-ți aparține și nici nu trebuie să-ți aparțină?

cum se simte apartenența?

am rămas suspendată între două terenuri.

primul – terenul primăriei, aflat între bulevardul turnu măgurele și strada moldovița –, plin de arbori în 2011, defrișați pentru a construi o parcare supraetajată, demolată ulterior pentru că nu avea autorizație. printre rândurile de fundație au crescut acum ierburi, scaieți, mușețel sălbatic; zboară albine, muște și pământul rodește. două săptămâni mai târziu, primăria începe lucrările: sparge betonul și strânge fiarele vechi de pe el, își târâie excavatoarele peste ierburi și peste pământul cu sâmburii de corcoduși aruncați de noi.

zgomotele astea noi se adaugă traficului, ambulanțelor.

băncile sunt ocupate; în serile de vară e mereu mai bine să ieși din casă. sunt părinți care ies afară cu copiii, cu cățeii. sunt bunici care ies din singurătate. sunt mame care au făcut petiție ca să se repare gardul de la locul de joacă. sunt în trecere cei care de-abia s-au mutat sau vin de la muncă.

august

al doilea – terenul pe-care-încă-nu-s-a-construit-un-bloc, terenul cățeilor, terenul loc-de-joacă-neîngrădit-al-copiilor.

un loc găsit din întâmplare, în timp ce căutam un pick-up point pentru un colet care nu a mai ajuns. tufe mari și extinse de trandafiri pe una din margini, unde cineva a răsturnat o canapea. de partea cealaltă – câțiva arbuști, ciulini înalți se bat pentru pământ cu mașinile care-au găsit locuri gratis de parcare. aproape de o scară de bloc e improvizată o zonă plină cu nisip, pentru copii mai mici – un semn de grijă. terenul e un spațiu extins, de aruncat gunoi și, totodată, locul de joacă preferat al copiilor. e și o casă pentru vietăți: fluturi, țânțari, ciori, coțofane, pisici care au hotel și mâncare non-stop.

aici a avut loc primul „troc lângă bloc”.

întâlnirile propun un spațiu social-temporar-participativ, de discuții și schimburi. sunt binevenite obiecte, haine, idei, păreri, exerciții de stretching, nevoi, rețete, și orice alte lucruri ori mișcări. dăruim, vorbim, facem schimb, ne așezăm sau trecem, facem parte din acest spațiu deodată, comutând între nevoile noastre și nevoile altora, între bucurie și non-izolare.

spațiul ia forma interacțiunilor dintre persoanele implicate din vecinătate sau nu neapărat, dintre acestea și contextul înconjurător (arhitectural, ecologic, economic și politic), iar limitele propuse pentru a exista temporar în el sunt: nu se folosesc bani, nu lăsăm gunoi, nu consumăm alcool.

în primele douăzeci de minute de la prima întâlnire, când nu ajunsese nimeni, am simțit că blocurile se apropie; parcă se mutau fără zgomot, acopereau cerul, oamenii, tot ce mai era în jur și erau singura sursă de umbră. un bloc parcă începea să crească și din terenul ăsta, care a rămas așa fie din cauza unui litigiu, fie că a fost mult prea scump pentru potențialii cumpărători.

„ce bine ar fi să cumpere primăria terenul ăsta (și să-l lase așa)”

„dacă se face bloc, bag câinele-n mașină și mergem în altă parte”

septembrie

schimburi s-au făcut: de vorbe, de situații, de obiecte, de energie, de skill-uri de origami și de voie bună. sunt puține persoane care vin, dar mă bucur de oricine apare. copiii sunt mereu acolo – putem să împărțim spațiul pentru scurt timp.

unele persoane au nevoia de apartenență a unui loc. multe persoane sunt prinse între nevoia asta și teama de a nu fi excluse. sectoarele, zonele în care trăim, pot fi un indicator al clasei sociale. locurile în care mergem pot fi pline de prejudecăți, stigmă, desconsiderate, deși, și acolo locuiesc oameni – diverși, deprimați, muncitori, defavorizați.

sunt niște cuvinte care se folosesc mai des în perioada asta cum ar fi comunitate sau grijă. uneori sunt folosite ca un check-list, alteori sunt instrumentalizate pentru a stimula competiția, economia. sunt cuvinte care par destul de extinse în definiții și în timp pentru un proiect de-abia la început, pentru un text limitat.

exercițiu de atenție: se ia o ramură care poate deveni orice instrument ai avea nevoie – o lupă, o baghetă care te micșorează, un trident. cu ea te poți transforma în orice element cu care interacționezi într-un spațiu public (de la o furnică până la o bancă). odată ce ai devenit una cu elementul, poți să te gândești la ce nevoi ai în stadiul ăsta și ce oferi sau poți oferi.

octombrie

terenul primăriei are în acest moment o petiție – spațiu verde, nu asfalt! – și 112 semnături. îmi pare că e mai mult o lucrare semnată colectiv, la care fiecare contribuie cu minutele adunate pentru o semnătură, un share.

pe grupul de whatsapp pentru troc sunt în jur de 120 de persoane. reacții sunt de la câteva. întâlnirile s-au ținut în jur de două ori pe lună și fiecare a adus idei și practici noi.

dacă vrei prea mult să aparții unui loc, s-ar putea să pierzi ceva pe drum: un deget, un obicei, un ritm, un fel de a fi în lume.

îmi doresc și sper la cât mai multe inițiative locale, descentralizate, în diferite cartiere ale orașului. îmi doresc drumuri și linii care să ne conecteze direct, fără să mai trebuiască să trecem prin centru. îmi doresc spații verzi aproape, locuri de întâlnire unde nu trebuie să consumăm sau să plătim ceva ca să putem fi acolo și un sentiment de siguranță în cartierul fiecăruia, indiferent de identitate de gen, etnie, condiție socială.     îmi doresc ca trocul și întâlnirile să continue lunar, cât mai mult timp. să învăț puțin câte puțin cum să fiu mai atentă în jurul meu, mai implicată, cum să devină ceva constant – cu tot cu perioadele de depresie –, cum să cer și să primesc ajutor.